De ce se aprinde candela inaintea icoanelor? – Raspuns dat de Sfantul Nicolae Velimirovici

De ce aprindem candela? se întreabă uneori creştinii. Sfântul Nicolae Velimirovici oferă o sistematizare a motivelor pentru care facem acest lucru, pe care o redăm mai jos.

altarul casei

Scrisoarea a 18-a. Domnului P. J. care întreabă de ce se aprinde candelă înaintea icoanelor.

Din scrisorile misionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici (1880-1956)

În primul rând, deoarece credinţa noastră e lumină. Hristos a zis: Eu sunt lumina lumii. Lumina candelei ne aduce aminte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.
În al doilea rând, ca să ne aducă aminte de caracterul luminos al sfântului în faţa căruia aprindem candela – fiindcă sfinţii sunt numiţi fii ai luminii.
În al treilea rând, ca să ne slujească drept mustrare pentru faptele noastre întunecate şi pentru gândurile şi dorinţele noastre rele, şi să ne cheme la calea sfinţeniei evanghelice, ca astfel să ne ostenim cu râvnă pentru a împlini porunca Mântuitorului: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile voastre cele bune.
În al patrulea rând, ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi. Un mic semn al marii noastre recunoştinţe şi luminoasei noastre dragoste pentru Cel de la Care cerem în rugăciune şi viaţă şi sănătate şi mântuire şi tot ce ne poate da numai nemărginita dragoste cerească.
În al cincilea rând, ca să fie o sperietoare pentru puterile cele rele, care năvălesc uneori asupra noastră şi la rugăciune şi ne abat gândurile de la Făcătorul nostru – fiindcă puterile cele rele iubesc întunericul şi fug de orice lumină, mai ales de cea care este închinată lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.
În al şaselea rând, ca să ne dea imbold la ardere de sine. Precum untdelemnul şi fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, aşa să ardă şi sufletele noastre cu flacăra dragostei în toate pătimirile, supuse totdeauna voii lui Dumnezeu.
În al şaptelea rând, ca să ne înveţe că după cum candela nu poate să se aprindă fără mâna noastră, nici inima noastră, această candelă lăuntrică a noastră, nu poate Să se aprindă fără sfântul foc al harului Dumnezeiesc, chiar dacă ar fi plină cu toate virtuţile – fiindcă toate virtuţile noastre sunt ca un combustibil, iar de la Dumnezeu este focul ce le aprinde.

Fie ca Lumina Mântuitorului să strălucească şi în voi!

sursa: http://ro.orthodoxwiki.org

 

NOTA

Ca pentru orice alt lucru pentru care dorim să cerem binecuvântarea lui Dumnezeu, aprinderea candelei se începe cu rugăciune. De aceea, aprinzând candela, este potrivit să rostim şi următoarea rugăciune:

???????????????????????????????

O frumoasa rugaciune care se rosteste la aprinderea candelei

Prea Sfântă şi Înaltă Treime, primeşte dragostea mea înaintea ta şi arde în focul Dumnezeirii Tale fărădelegile mele şi şterge mulţimea răutăţilor mele şi dă-le îngropării şi uitării Tale, Doamne. Amin!
Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, fă bine primită lumina darului meu şi o du înaintea Fiului şi Dumnezeului nostru pentru iertarea păcatelor noastre! Amin!

 
În casele creştinilor, este de asemenea potrivit să ardă în permanenţă o candelă sau cel puţin ca ea să fie aprinsă la vremea rugăciunii. . Aşadar, creştinul aprinde lumânarea sau candela ori de câte ori, in vreun fel anume, doreste să se întâlnească cu Dumnezeu. Candela aprinsă este semn al nădejdii pe care noi ne-o punem în Dumnezeu, ca El să fie ocrotitorul nostru , al familiei si al casei noastre. Cine nu poate păstra candela mereu aprinsă (desi asa recomanda Parintele Cleopa) este bine să o aprindă seara, sau ori de câte ori se roagă.

In seara dinaintea unei zile de sarbatoare  este foarte bine sa aprindem candela (daca avem o icoana a respectivului sfant in fata ei – de nu, in fata altei sfinte icoane) si sa o ardem pe tot parcursul zilei sarbatorii respective.

Unele candele din biserici (mai ales cele din altar) rămân aprinse în permanenţă, ca un semn al prezenţei Duhului Sfant şi al rugăciunii neîncetate a Bisericii. Celelalte candele din biserică se aprind îndeosebi în timpul slujbelor bisericeşti.

Pentru mine, imaginea luminii candelei aprinse semnifica dragostea , speranta si evlavia pe care sufletul nostru le simte in ruga lui fierbinte indreptata spre ceruri, de unde ne vine tot ajutorul si ocrotirea. Amin

articol postat de Cristina David

 

 

Toata grija cea lumeasca sa o lepadam…

„Noi care pre Heruvimi, cu taina inchipuim si facatoarei de viata Treimi, intreit sfanta cantare aducem. Toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam !” Imn introdus in aceasta varianta in cadrul Sfintei Liturghii la cererea imparatului Iustinian I in sec. VI.

Parintele Arhimandrit Teofil Roman – exarhul manastirilor din Arhiepiscopia Clujului si eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Cluj, la una din predicile sale despre grijile vietii (fragment)

“Aşadar, toate încercările noastre de a rezolva problemele bazându-ne pe propria noastră putere şi înțelepciune înseamnă grijă lumească. Faptul că omul nu încearcă să-şi pună încrederea în Dumnezeu şi poate, chiar dacă şi-o pune – că de multe ori Îl rugăm pe Dumnezeu în nevoile noastre de zi cu zi – dar o facem nu în perspectiva mântuirii şi a vieţii veşnice, ci o facem doar din dorinţa de a ne asigura un confort aici, pe pământ, un rai pământesc. Şi atunci bineînțeles că noi ne rugăm lui Dumnezeu, dar nici nu cred că este nevoie să facem aceasta, pentru că El oricum poartă de grijă de toate cele necesare. Nu? Zice că pe cei drepţi îi iubeşte, dar şi pe cei păcătoşi îi miluieşte şi răsare soarele şi peste unii, și peste alţii. Dumnezeu oricum poartă de grijă de zidirea Sa, de făptura Sa, cum am auzit că poartă de grijă şi de păsările cerului, şi de crinii câmpului. Nu-i nevoie pentru aceasta să ne rugăm stăruitor. Dar e nevoie de multă rugăciune pentru a ne vindeca mintea şi inima noastră de egoism, de încrederea în sine. Aceasta este marea tragedie a omului, marea lui cădere: faptul că el şi-a luat viaţa pe cont propriu şi s-a înstrăinat pe sine de Dumnezeu. Nu-şi mai vede adevărata lui împlinire în comuniunea cu Dumnezeu.”

O scurta nota :
Ne gandim noi la chinurile si moartea acceptate de Domnul nostru Iisus Hristos pe Cruce , pentru mantuirea noastra? Si daca facem acest lucru cat de des il facem? Constientizam cu adevarat ce s-a petrecut acolo, pe Sfanta Cruce care a devenit arma de neinvins a crestinilor impotriva vicleniilor vrajmasului ? Daca am vizualiza acest sacrificiu Sfant si ne-am uita la chipul Domnului care ne vede in tot ceea ce suntem , adica in ce gandim, spunem si facem , constiinta noastra ne-ar lamuri si ne-ar determina ca sa ne schimbam atitudinea si comportamentul. Spre binele nostru si mantuirea sufletelor noastre.1235985_4851363776764_2134864203_narticol postat de Cristina David

Semnificatia mataniilor – Povestirea unui tanar

 

Hristos a Inviat!

In dimineata asta , terminand de facut lucrurile in casa dupa randuiala  din fiecare zi , am mai zabovit un pic in dormitor si mi-au cazut privirile pe cateva siraguri de matanii ce le aveam puse deoparte pentru ca se desfacusera . Doream sa le repar atunci cand voi avea mai mult timp…dar pana azi timpul nu se ivise.  Am luat hotararea pe loc sa rezolv acest lucru astazi , neaparat. Le-am pus pe masa si am revenit in birou la lucrul meu pe calculator. Am deschis un sitepe Google si am nimerit la aceasta povestioara care pe mine m-a atras in mod deosebit pentru ca am simtit o asemanare intre mine, cumva, si acest tanar cu marea lui dorinta de a-si aduna gandurile de pe campii sa le puna in rugaciunea sfanta a Lui Iisus.  La finele povestirii sale apare ca a reusit…si m-am bucurat. A gasit o cale ce i se potriveste…

Fiecare dintre noi, daca staruim  in cautarea unui fel anume care sa ne duca la o rugaciune continua si aratam acest lucru care place Domnului , El  ne intareste vointa fara dar si poate si vom reusi cu ajutor de la El. Acesta este mesajul povestioarei , pentru mine cel putin, de aceea am dorit sa-l impartasesc cu alti credinciosi. Sa ne ajute bunul Dumnezeu la toti sa perseveram pe calea cea buna si dreapta aratata de El prin  jertfa suprema,  dar pe care noi nu putem inainta prin propriile puteri,  fara sprijin si har dumnezeiesc.

Dacă-mi iau mătăniile la mine Îl iau de fapt pe Hristos!

Rugăciunea

Sunt ultima persoană din lumea asta care ar trebui să vorbească despre frumoasa şi tainica rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine păcătosul!” dar încerc să vă povestesc câte ceva.

Imediat după ce am ajuns în Biserică şi L-am cunoscut pe Dumnezeu, am început să citesc multe cărţi duhovniceşti. Din ele am aflat şi eu de rugăciunea „Doamne Iisuse…”. Am citit despre ea şi eram oarecum mirat şi totodată bucuros că aveam la îndemână un medicament imediat şi o soluţie rapidă de a mă apropia de Dumnezeu. Am început şi eu să zic seara câte puţin, o mai ziceam şi ziua dar îmi zbura imediat gândul şi uitam de ea. Încercam sa o zic pe stradă, la şcoală, cu prietenii, oriunde mintea nu era concentrată să facă altceva.

O ziceam dar uitam repede c-o zic şi îmi aduceam aminte peste mai mult timp şi-mi dădeam seama că gândurile mele erau pe câmpii departe. Încercam s-o zic cu gura dar fără să deschid gura, ca să nu mă vadă ceilalţi pe stradă şi să zică că bolborosesc singur, şi reuşeam uneori să mă rog mai mult, dar îmi obosea şi gura… şi mai ales mintea.

Vroiam foarte mult să mă rog lui Dumnezeu zicând „Doamne Iisuse…” dar nu reuşeam prea bine. Deşi aveam mătănii pe mână nu ştiam la ce se folosesc. Spre surprinderea mea, când am fost la ţară, unchiul meu care nu dă prea des la biserică, mi-a zis că el ştie de la Maica (sora mamei lui, care era măicuţă) că la fiecare bobiţă de la mătanie se zice o rugăciune. În momentul acela, deşi trecuseră luni de zile de când citeam cărţi duhovniceşti şi ştiam de rugaciunea Doamne Iisuse, şi aveam de multă vreme mătăni la mână, m-a luminat Dumnezeu şi am înţeles care e folosul lor.

M019

Ce tare m-am bucurat! Imediat după ce mi-a zis, am scos mătania de la mână şi am început să mă rog zicând „Doamne Iisuse…” O! ce bine era, ce diferenţă mare ! ce ajutor! puteam să mă concentrez mult mai bine, mintea nu mai zbura aşa repede de la rugăciune, şi chiar dacă zbura, mi-aduceam aminte repede şi mă-ntoarceam iar cu gândul la Dumnezeu.

De atunci am început să caut mătănii mai frumoase şi mai de calitate, şi oriunde mergeam încercam să mă folosesc de ele ca să mă rog. Odată, plictisit de mătăniile mici pe care le folosesc mirenii am cumpărat de la Mănăstirea Sâmbata nişte mătănii puţin mai mari, cu biluţe de lemn. Am intrat în biserica mănăstirii, şi era slujbă, şi văzându-i pe călugări că stau la slujbă şi folosesc şi mătăniile, am început să mă rog şi eu cu noile mele mătănii, bucuros că pot fi şi eu în rând cu ei. În acele moment mi-a dat Dumnezeu o mare bucurie în rugăciune şi mi-a rămas în minte imprimat că trebuie să ai şi mătănii bune ca să poţi să te rogi lui Dumnezeu frumos.

A mai trecut vremea şi aveam multe mătănii mici prin casă, pentru că le mai şi pierdeam şi de aceea îmi cumpăram de rezervă, pentru că nu vroiam să plec nicăieri din casă fără ele, mai ales că eu mă plictisesc foarte repede, şi mătăniile mă ajutau să stau cu Dumnezeu de vorbă şi să-mi mai cer şi eu iertare rugându-mă.

Îmi doream şi eu să am mătănii ca ale călugărilor, de acelea mari, din material bun. O dată am văzut la naşa noastră de cununie că-şi cumpărase de la Putna şi mi-au plăcut foarte mult. Ea văzându-mi sclipirea din ochi peste puţin timp îmi dăruieşte şi mie un şir de mătănii adevărate, aşa cum primesc toţi călugării când părăsesc lumea.

Doamne ce m-am bucurat! Le luam peste tot după mine, aşa mari cum erau. Mergeam cu ele şi la mall şi pe stradă, şi la şcoală. Poate unii o fi crezând că sunt nebun, dar ce să fac, dacă-mi plăceau! Mă rugam cu ele frumos. De atunci naşa ne-a dăruit alte 3 seturi de mătănii care seamănă cu mătăniile arhiereşti, care miros a mir şi sunt albe şi ţi-e mai mare dragul să le foloseşti.

Am avut momente de bucurie zicând rugăciunea Doamne Iisuse, momente când simţeam că toţi îmi sunt dragi. Am avut momente cănd mă rugam aşa lin şi în pace, momente când îl simţeam pe Dumnezeu aproape. Nu pot pleca nicăieri fără mătănii la mine, pentru că mă plictisesc.

Dacă-mi iau mătăniile la mine Îl iau de fapt pe Hristos! Nu ştiu cât de mult am sporit eu zicând rugăciunea aceasta, dar un lucru l-am învăţat sigur: că dacă-mi las mintea să facă ce vrea şi să gândească ce vrea, mă cuprinde întristarea repede. Şi pentru că vreau să fiu fericit tot timpul, strig mereu către Dumnezeu: „Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul!”.

Câteodată simt că e cam lungă rugăciunea şi zic doar „Doamne Iisuse milueşte-mă” sau când sunt foarte obosit zic „Doamne milueşte” sau „Iisuse milueşte-mă”. Când mintea-mi oboseşte zic „Tatăl nostru”, „Cuvine-se cu adevărat” şi alte rugăciuni mici, şi apoi încerc iar să zic „Doamne Iisuse…”.

Claudiu – Ortodoxiatinerilor.ro

articol postat de Cristina David

Pozitia credinciosilor in timpul sfintei liturghii : cand stam in picioare si cand ingenunchem

Cand se ingenuncheaza in biserica?

Nu de putine ori ne-a fost dat sa vedem ca in cadrul slujbelor din biserica sunt momente cand persoanele ingenuncheaza si altele in care stau in pozitie verticala, in picioare. Alteori, in anumite perioade din cursul unui an bisericesc, observam ca nu se mai ingenuncheaza nici in momentele pe care le cunosteam a fi insotite de acest gest.

120094_ingenunchere_w180

Pentru a intelege cand trebuie sa ingenunchem, se cuvine sa facem cateva precizari. Ingenuncherea este o pozitie de rugaciune. Credinciosul prin plecarea trupului infatiseaza starea cazuta a omului care a pierdut din cauza pacatului functia de mijlocitor intre cer si pamant (simbolizata de starea dreapta, in picioare). Ingenuncherea este semn al pocaintei si al supunerii depline. Omul ingenuncheat isi asuma starea nefireasca in care a ajuns din cauza pacatului, isi plange aceasta stare, ca sa redobandeasca starea de dinainte de pacat. In vechime, ingenuncherea in pridvorul bisericii era una din cele patru trepte de canonisire pentru pacatele grave.

Starea dreapta, verticala este si chipul bucuriei. In textul de la Faptele Apostolilor VII, 56 se spune ca Sfantul Arhidiacon Stefan inainte de a fi omorat cu pietre a zis: „Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. (Fapte, VII, 56) Facem mentiunea ca „a sedea” nu este acelasi lucru cu „a sta”.  „A sedea” inseamna a te afla asezat pe ceva, in vreme ce „a sta”, se traduce prin a se tine in picioare, vertical. Din nefericire, sunt persoane care folosesc gresit cele doua verbe, si ajung sa spuna pleonastic sezi jos sau stai in picioare.

Textul de la Fapte, 55-56, ne descopera cum il primeste Hristos pe Stefan: stand de-a dreapta Tatalui, semn al bucuriei. Dar aceasta pozitie a lui Hristos exprima si faptul ca firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost restaurata, este o pozitie a chipului veacului ce va sa vina.

Aceasta pozitie este adoptata si de noi in perioada dintre praznuirea Sfintelor Pasti si Cincizecime ca perioada pascala. Este perioada cand, datorita bucuriei ca Hristos a inviat, nu se mai ingenuncheaza.

Avand in vedere ca Duminica este ziua Invierii, noi nu trebuie sa ingenunchem in aceasta zi.

Canonul al 5-lea de la Sinodul local de la Neocezareea (319) exclude ingenuncherea in momentele legate de Invierea Domnului, iar Canonul 90 al Sinodului Trulan precizeaza: „Am primit in mod canonic, de la de Dumnezeu purtatorii Parintii nostri, sa nu plecam genunchii in dumineci, cinstind Invierea lui Hristos…”

Sfantul Vasile cel Mare ne spune: „Este necesar ca Biserica sa predea tuturor celor care se gasesc in sanul ei sa-si faca rugaciunile stand in picioare, pentru ca prin amintirea neincetata a vietii vesnice sa nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest tel” (Canonul 91).

Desi avem aceste canoane, Duminica, dupa invocarea Sfantului Duh, preotul si diaconul ingenuncheaza in timpul Liturghiei. Potrivit randuielilor din Liturghier, exista o singura data cand preotul si diaconul ingenuncheaza in timpul Liturghiei. Liturghierul precizeaza ca dupa invocarea Duhului Sfant si inceperea rugaciunii de mijlocire si inainte de pomenirea Maicii Domnului: „Preotul si diaconul cad in genunchi, cautand spre dumnezeiescul Trup si Sange al Domnului“ (Liturghia Sfantului Ioan Hrisostom) si: „Pana la terminarea imnului Pe Tine Te Laudam… preotul si diaconul se aseaza in genunchi in fata Sfintei Mese“ (Liturghia Sfantului Vasile cel Mare) (Liturghier, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2000, p. 165 si 234).

Arhimandritul Grigorios D. Papathomas, profesor de Drept Canonic la Institutul de Teologie Saint Serge din Paris, a afirmat ca:

Perioadele de „ne-ingenunchere canonica” in biserica sunt:

– Toate duminicile (52) anului liturgic (de la vecernia de sambata dupa-amiaza la vecernia de duminica dupa-amiaza);
– De la Paste la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascala pana la Vecernia din Duminica Cincizecimii);
– In cele 12 zile de la Craciun la Boboteaza;
– In timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (in afara de candidatul la hirotonie, si aceasta numai incepand cu secolul al XVII-lea);
– In timpul tuturor Sfintelor Liturghii zilnice, fie ca se savarseste Dumnezeiasca Liturghie a Sfantului Vasile cel Mare, a Sfantului Ioan Gura de Aur, sau a Sfintilor Iacob si Marcu.

Iar perioadele de „ingenunchere canonica” in biserica sunt:

– Ingenuncherea este poruncita de Biserica atunci cand episcopul, preotul sau diaconul ne invita sa ingenunchem: „Plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam!”.
– In timpul Dumnezeiestii Liturghii a Darurilor mai-inainte-sfintite;
– In timpul slujbelor din Postul Mare (in afara de sambata si duminica);
– In timpul slujbei Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu din luna august (in afara de sambata si duminica);
– In timpul tainei sfintei spovedanii (in afara de sambata si duminica);
– Incepand cu Vecernia Cincizecimii (duminica dupa-amiaza);
– Acasa, se ingenuncheaza in acelasi fel ca si in biserica (in afara de sambata si duminica).

Asadar, tinuta noastra in biserica exprima cat de bine cunoastem viata din ea.

Adrian Cocosila

NOTA  –  Pornind de la aricolul scris de Adrian Cocosila , colaborator si administrator al site-ului CrestinOrtodox.ro , si dupa lectura altor materiale pe aceasta tema a regulilor / randuielii ingenuncherii si statului in picioare in biserica ortodoxa, tin sa amintesc  imaginea pe care o am inca din copilarie : credinciosii care asistau la slujebele Deniilor Joiei Mari din Saptamana Mare , ingenuncheati cu totii la citirea evangheliilor randuite in acea seara . Atmosfera calda si solemna , minunata mireasma de tamaie care permea intregul lacas , luminile clar obscure ale candelelor aprinse…Rugaciunea , in mintea mea se asociaza fara sa vreau, intotdeauna, cu pozitia  ingenuncherii care exprima prin ea insasi plecarea omului plin de smerenie in fata autoritatii sfinte a Tatalui ceresc, a Fiului si  a Duhului Sfant . Chiar acum imi apare in fata ochilor imaginea Domnului nostru Iisus Hristos ingenuncheat in timp ce se roaga la Tatal nostru al tuturor , in Gradina Ghetsimani. Cineva, care a redat prima data aceasta scena care impresioneaza prin atitudinea de totala smerenie si supunere a Fiului fata de Tatal a Carui Voie o respecta , a inchipuit-o cu Mantuitorul cazut in genunchi ,   sudoare amestecata cu sange cazand de pe fata lui udand pamantul… si iata de ce :

„Si mergand putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant, rugandu-se si zicand: Parintele meu, de este cu putinta, treaca de la mine paharul acesta, insa nu precum voiesc euci precum voiesti tu” (Evanghelia dupa Matei 26:39)

Picture 006 (Medium)-500x500

” Iar el s-a departat de ei, ca la o aruncatura de piatra si ingenunchind se ruga zicand : Parinte, de voiesti , inlatura de la mine acest pahar. Dar nu voia mea  ci voia ta implineasca-se.” (Evanghelia dupa Luca 22:41,42)

Inteleg insa ca sunt anumite zile si Duminici din an cand nu se ingenuncheaza in biserica in timpul sfintei liturghii. Marturisesc , nu imi sunt clare motivatiile, insa cred ca este bine pentru credinciosii care merg regulat la sfanta biserica in cursul anului, sa se obisnuiasca cu ceea ce Biserica a preconsfintit cu mult timp in urma. Si statul cu multa rabdare si atentie , in picioare, la citirea sfintelor rugaciuni si a sfintei Evangheliei este o pozitie care arata respect si evlavie , este foarte adevarat. Sederea care presupune o stare de confort si chiar usoara delasare sau desprindere de semnificatia sfintei liturghii si implicarea in sensul acesta,  este cu siguranta bine de evitat. De aceea mi s-ar parea de folos ca sa ni se explice si sa se sublinieze acele momente din timpul sfintei slujbe a liturghiei ortodoxe cand  cei prezenti nu au voie sa sada. Bineinteles, gandesc eu, cu exceptia acelora care din cauza unor suferinte sau a varstei foarte inaintate au permisiunea s-o faca.

In incheiere adaug un link ce duce la un articol mai detailat referitor la subiectul discutat si anume , pozitia credinciosilor in sfanta biserica la vremea sfintei liturghii.

http://www.crestinortodox.ro/religie/despre-ingenunchiere-biserica-ortodoxa-69414.html

Post binecuvantat in continuare , cu pace sufleteasca si mult folos duhovnicesc ! Doamne ajuta!

Cristina David

 

 

Sfanta Liturghie – Ritualul Proscomidiei si obiectele liturgice folosite

Proscomidia este un ritual, prima din cele trei parti a Liturghiei, prin care preotul pregăteşte pâinea şi vinul pentru Sfânta Împărtăşanie.

Înainte de începutul propriu-zis al Sfintei Liturghii, în altar, la adăpost de privirile credincioşilor, preotul, singur sau împreună cu diaconul, săvârşeşte un ritual care are aspectul unei slujbe aparte având o formulă de binecuvântare şi una de încheiere. Este vorba de Proscomidie, care nu este însă o slujbă de sine stătătoare ci o parte integrantă şi indispensabilă a Sfintei Liturghii.

Proscomidia, în esenţa ei, constă în punerea înainte a darurilor pentru jertfa liturgică, însăşi denumirea de Proscomidie venind de la cuvântul grecesc προσκομιδη care înseamnă a pune înainte, a aduce, a oferi, a face dar. Mai precis slujba Proscomidiei constă în alegerea, pregătirea şi afierosirea de către preot a darurilor de pâine şi vin aduse de credincioşi la altar. Astfel darurile sunt ridicate la calitatea de Cinstite Daruri, gata pentru a fi sfinţite şi prefăcute în Trupul şi Sângele Domnului în cadrul Sfintei Liturghii.
Proscomidia a constituit întotdeauna o parte a Sfintei Liturghii. Dar în primele secole creştine ritualul ei era mult mai simplu, evoluând ulterior până la forma de azi. În esenţă consta în primirea de către diaconi a darurilor de pâine şi vin aduse de credincioşi şi alegerea celor menite pentru jertfă urmând ca episcopul sau preotul să le binecuvinteze.

Sfanta Proscomidie

Simbolistică

Proscomidia este prima parte a Sfintei Liturghii. Termenul proscomidie vine de la grecescul „proscomizein” care înseamnă a aduce, a pune înainte, a oferi. În mod obişnuit, proscomidia este cunoscută astăzi ca rânduiala pregătirii şi afierosirii Cinstitelor Daruri, adică a  pâinii şi vinului. Deşi are o formulă de binecuvântare de început şi otpust cât şi forma şi întinderea unei slujbe propriu- zise, proscomidia nu este o slujbă independentă ci este inseparabilă de Sfânta Liturghie.

După Sfântul Simeon al Tesalonicului, locul unde se săvârşeşte proscomidia închipuie Betleemul unde S-a Întrupat pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, precum El s-a născut din Sfânta Fecioară, Agneţul se scoate din prescură curată. Procoveţele (acoperămintele) închipuie scutecele cu care S-a înfăşurat. Steluţa care se aduce deasupra, închipuie steaua magilor. În locul aurului, Sfintele Vase; pentru smirnă, Darurile ce se aduc în Sfintele Vase; tămâia pentru tămâie, iar în locul închinăciunii şi a slavosloviei păstorilor şi magilor, rugăciunile şi slavosloviile preoţilor.

Timpul şi locul-Proscomidiarul cu Cinstitele Daruri

Proscomidia se săvârşeşte, de regulă, dimineaţa în timpul ceasurilor 3 şi 6, în partea de nord a Sfântului Altar şi anume la masa numită proscomidiar aşezată de obicei într-o firidă în perete sau în altă încăpere aparte care comunică cu Altarul printr-o deschidere fără uşă. Se săvârşeşte întotdeauna de preot (la marile praznice având ajutor şi diaconul), fără să participe cântăreţii sau poporul credincios.

Randuiala Proscomidiei

După ce preotul se închină la sfintele icoane şi se îmbracă cu toate veşmintele, se duce la proscomidiar unde se află cinci prescuri din grâu curat, un vas cu vin şi unul cu apă, Sfântul Disc şi Potirul, Copia şi acoperămintele. Din prima prescură se scoate Sfântul Agneţ însemnat cu IC XC NI KA (Iisus Hristos Biruieşte). Apoi se pune vin şi apă în Potir. Din a doua prescură se scoate părticica pentru Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu care se aşează în stânga Agneţului. Din a treia prescură se scot nouă părticele aşezându-se în rând de câte trei pentru toate cetele sfinţilor. Din a patra prescură se scot trei părticele mari ce se aşează în faţa Sfântului Agneţ pentru episcopul locului, pentru conducătorii ţării şi poporul credincios, şi pentru ctitorii vii ai sfântului locaş. Din aceeaşi prescură se fac pomenirile pentru cei vii, iar miridele (fărâmiturile) rezultate se aşează în stânga Agneţului sub părticica Maicii Domnului. Din ultima prescură se scot miridele pentru cei adormiţi care se aşează în dreapta Sfântului Agneţ sub cele nouă părticele ale cetelor sfinţilor.

Toate acestea se săvârşesc însoţite de rugăciunile rânduite pentru momentul şi pomenirile respective. La toate acestea preotul slujitor poate adăuga şi pomenirile speciale pentru cei vii cum ar fi: pentru cei ce călătoresc, pentru cei bolnavi, pentru împlinirea dorinţelor, pentru cei năpăstuiţi de vrăjmaşi, pentru izbăvirea din închisoare, pentru mulţumire şi la vremuri de mare cumpănă ca la secetă şi ploaie necontenită. Apoi, cu un burete sau o pensulă, preotul strânge cu mare grijă miridele ca nu cumva să cadă vreuna jos după care, rostind rugăciunile momentului, acoperă cu procoveţele  Sfântul Disc şi Sfântul Potir. Se face otpustul şi se cădeşte Altarul şi Biserica toată şi se dă binecuvântarea pentru începerea Sfintei Liturghii.

Obiectele liturgice folosite la Proscomidie

           Condiţii:

–         prescurile să nu fie vechi, mucegăite, mâncate de şoareci etc.;

–         cantitatea de apă să fie potrivită cu chibzuinţă pentru a nu schimba firea vinului;

–         prima părticica din cele nouă ale sfinţilor se scoate pentru Sfinţii Îngeri;

–         nu se pomenesc viii la morţi după nechibzuita părere că astfel li s-ar produce moartea (preotul slujitor şi cel care ar cere aceasta se afurisesc);

–         nu se scot părticele la cererile speciale pentru a se da apoi credincioşilor spre consumare, pierzând astfel binecuvântarea lui Dumnezeu;

–         părticelele scoase pentru îmblânzirea vrăjmaşilor nu se dau celor „nedreptăţiţi” care greşesc de moarte dacă le-ar arunca în apă, în foc sau în alte locuri cu gândul că astfel ar provoca moartea dulşmanilor (cei ce vor face acestea se vor socoti drept vrăjitori şi ucigaşi);

–         dacă datorită mulţimii miridelor se vor uni cele ale viilor cu cele ale morţilor nu este greşeală de moarte;

–         părticele la vii nu se scot decât numai pentru creştinii ortodocşi, spovediţi şi care nu trăiesc în păcate de moarte cum ar fi: desfrânaţi, beţivi, vrăjitori, eretici, atei, etc.

–         nu se scot părticele la morţi care nu au fost ortodocşi sau care s-au sinucis;

–         nu se pomenesc copiii avortaţi, cu nume de Ion, Ioana sau în alt chip.
Proscomidiarul cu Cinstitele Daruri

Agneţul (sl. agnĭcĭ, „miel”) este bucata, de formă cubică sau paralelipipedică, tăiată de către preot la proscomidie din prescura principală, şi care se va preface, în cadrul Sfintei Liturghii, în Trupul lui Hristos. Agneţul este deci propriu-zis pâinea de împărtăşanie, şi doar el se preface în Trupul lui Hristos la la epicleză.

Cinstitele Daruri pe Sf.Disc

Sfantul Agnet pe Sf. Disc . Discul sau sfântul disc este un vas ca un taler pe care se aşează, în cadrul Proscomidiei, Agneţul şi părticelele sau miridele care-l înconjoară. Agneţul e bucata de prescură (pâinea de împărtăşanie) având pecetea IIS-HR NI-KA; ea, şi numai ea, se va preface, în cadrul Sfintei Liturghii, în trupul lui Hristos. În jurul Agneţului se aşează alte părticele/miride de prescură, în amintirea Maicii Domnului, a celor nouă cete de sfinţi, precum şi pentru pomenirea ierarhului locului, a conducătorilor ţării, a ctitorilor bisericii şi a creştinilor vii şi morţi.

Ca şi celelalte obiecte de cult, sfântul disc este sfinţit printr-o rugăciune preoţească din Molitfelnic înainte de a începe a fi utilizat pentru întâia oară.

Miridele sunt părticele mărunte de pâine, scoase de către preot din celelalte prescuri folosite la Proscomidie şi aşezate pe disc, alături de Sfântul Agneţ, în cinstea sfinţilor şi pentru pomenirea căpeteniei bisericeşti (arhiereul locului), a cârmuirii ţării, a ctitorilor şi a credincioşilor vii şi morţi ale căror nume sunt scrise pe pomelnicele aduse de creştini.

Istoric

În secolul al IX-lea apare şi, mai apoi, ia o mare amploare ritualul scoaterii miridelor. În Biserica primară, participarea credincioşilor la Sfânta Jertfă consta în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. În condiţiile în care împărtăşania a devenit tot mai rară s-a simţit nevoia unei participări mai intime la Sfânta Jertfă. Astfel apare practica scoaterii miridelor pentru credincioşi ca o substituire a împărtăşaniei. Venind la slujbă, credincioşii aduceau câte o prescură pentru fiecare nume de pomenit, din care se scotea o miridă. Cu timpul s-a îngăduit să fie adusă o prescură pentru mai multe nume.

Din secolul al XI-lea avem primele menţiuni despre scoaterea miridelor în cinstea Maicii Domnului şi a sfinţilor ca expresie a simbolismului eclesial al Proscomidiei. Ritualul miridelor se va dezvolta foarte mult în secolele următoare ajungându-se chiar la exagerări şi la diferenţe importante de la o regiune la alta în principal în legătură cu sfinţii pomeniţi impunându-se intervenţia autorităţii bisericeşti.

Ca urmare, în secolul al XIV-lea, patriarhul Filotei al Constantinopolului redactează o Diataxă (rânduială) liturgică (tradusă în acelaşi secol în slavonă şi răspândită în Bisericile bulgară, sârbă, română şi rusă) în care sistematizează şi fixează rânduiala Proscomidiei, eliminând exagerările şi reuşind să stabilească ordinea în acest domeniu.

Felurile miridelor

  • o miridă pentru Maica Domnului, la dreapta Agnețului;
  • nouă miride în stânga Agnețului: una pentru cetele îngerești, șase pentru diferite cete ale sfinților, una pentru sfinţii Ioachim şi Ana și pentru sfinții zilei, una pentru sfântul a cărui Liturghie se săvârșește (Ioan Gură de Aur sau Vasile cel Mare);
  • trei miride în fața Agnețului: una pentru episcopul locului, alta pentru ocârmuitori, alta pentru ctitori;
  • miride pentru cei vii și cei morți care se pomenesc.

sursa : OrthodoxWiki si Lumea Credintei, anul VII, nr. 10 (75) octombrie 2009

NOTA – catehumen (explicatia cuvantului) –

Cine sunt catehumenii? La începutul Bisericii și de atunci până astăzi, toți păgânii care se pregăteau să primească taina Sf. Botez erau datori să învețe mai întâi catehismul, să cunoască învățăturile de temelie ale Evangheliei și ale Bisericii. De la data când începeau să învețe adevărurile și să cunoască tainele religiei creștine și până în clipa Botezului, toți catehumenii sau chemații la Sf. Botez, spre deosebire de credincioșii care erau membri botezați ai Bisericii – aveau dreptul să asculte învățăturile religiei și să se roage împreună cu credincioșii Bisericii, să meargă la Biserică și să asculte rugăciunile, cântările și citirile din Biserică, dar numai până la ectenia rânduită pentru ei. Din îndemnul apostolesc și din îndatorirea frățească de a ne ruga unii pentru alții (Iac. 5:16), Biserica a rânduit pentru catehumeni o ectenie specială, o rugăciune obștească așezată în Sf. Liturghie la vremea când trebuiau să părăsească Biserica.
Ectenia începe prin invitarea lor la rugăciune: „Rugați-vă cei chemați Domnului”, apoi se continuă prin invitarea celor credincioși, să se roage pentru catehumeni: „Cei credincioși, pentru cei chemați să ne rugăm”, ca Domnul să-i miluiască, să-i învețe cuvântul adevărului, să le descopere Evanghelia dreptății, să-i unească pe dânșii cu Biserica și să-i mântuiască prin harul Său. ( preluat http://apologeticum.wordpress.com/2012/08/18/preot-ilarion-v-felea-despre-importanta-ecteniei-catehumenilor/). Cine doreste sa afle detalii mai multe, poate sa urmeze link-ul articolului mentionat).

Cristina David

128458_rugaciunile-sfanta-liturghie

Rostirea rugaciunilor la Sfanta Liturghie

Rostirea rugaciunilor la Sfanta Liturghie

Sfanta Liturghie este cea mai de pret lucrare lasata oamenilor de Mantuitorul Iisus Hristos, dupa Inaltarea Sa la cer. In cadrul acestei slujbe, darurile de paine si vin se prefac in Trupul si Sangele indumnezeitor al Mantuitorului. Sfanta Liturghie este calea spre Viata, implinind urmatorul cuvant al Mantuitorului: „Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi” (Ioan 6, 53).

Rostirea rugaciunilor la Sfanta Liturghie

Randuiala liturgica a acestei dumnezeiesti slujbe nu a fost insa dintotdeauna aceeasi. Astfel, in primele secole crestine, Sfanta Liturghia avea o randuiala deosebit de simpla, intreaga actiune avand loc in jurul a ceea ce s-a petrecut la Cina cea de Taina. Preotul slujitor rostea cateva rugaciuni ample si alte cateva mai scurte (ectenii). La rugaciunile rostite de preot, credinciosii raspundeau, zicand „Amin!”, iar la cele cateva ectenii, ei raspundeau, zicand „Da, Doamne” si „Doamne, miluieste!”. In aceasta perioada, rugaciunile Sfintei Liturghii erau rostite de preot cu voce tare, in timp ce credinciosii ascultau, tacand.

Treptat insa, sfintitii episcopi au inceput sa adauge acestei slujbe citiri biblice, cantari din Psalmi, omilii (predici) si imne crestine cantate. Dupa secolul al IV-lea, cand crestinismul ajunge sub protectia statului, prin Sfantul imparat Constantin cel Mare, viata liturgica ajunge sa se bucura de o dezvoltare fara precedent. Astfel, pentru o vreme, randuiala Sfintei Liturghii, desi asemanatoare in esenta, nu era aceeasi in tot locul, fiecare scaun patriarhal randuind slujba potrivit nevoilor locale.

Dezvoltarea vietii liturgice si a teologiei ortodoxe a facut in asa fel incat sa se dezvolte si randuiala Sfintei Liturghii. In cadrul secolelor V-XIV, randuiala Sfintei Liturghii se dezvolta simtitor, in cadrul acesteia fiind asezate imne liturgice intelept alese. Din pricina randuielii ample la care s-a ajuns, rostirea rugaciunilor in intregime cu voce tare a inceput a nu mai fi posibila.

Cantarea bisericeasca, inteleasa ca raspunsuri liturgice oferite de credinciosi preotului slujitor, este o forma concreta prin care acestia participa la Sfanta Liturghie. Cantarea omofona si imnele randuite de Biserica spre a fi cantate indeplinesc un deosebit rol catehetic, pastoral, misionar si duhovnicesc.

http://www.youtube.com/watch?v=wePLTBm-aWk

Pentru a se evita intinderea exagerata a sujbei si greutatea credinciosilor de a urmari cu atentie toate rugaciunile si cantarile, rugaciunile rostite de preot au inceput a fi citite in taina. Ecteniile de dupa aceste rugaciuni au fost rostite cu voce tare pana astazi. Oarecum, s-a randuit un fel de „slujire paralela”, una a preotilor, in Sfantul Altar, si alta a credinciosilor, in biserica. O parte a slujbei este savarsita in taina, in Sfantul Altar, de catre preoti, in vreme ce alta parte a slujbei este rostita in biserica, de tot poporul. Prin cantari si raspunsuri ample se intareste libertatea credinciosilor de a participa la sfanta slujba.

Odata cu citirea in taina a rugaciunilor si cu instalarea catapetesmei a crescut si caracterul de taina al Sfintei Liturghii. Abia spre sfarsitul secolului al VI-lea apare slujirea in taina a Altarului, randuita tocmai spre a intari bogatia intelesului de taina al Sfintei Liturghii. Catapeteasma apare si ea abia pe la sfarsitul secolului al VII-lea, ca element de propovaduire al invataturii de credinta privind sfintele icoane.

Sfarsitul rugaciunilor rostite de preot in taina se vor spune insa in continuare cu voce tare; aceste cuvinte de final ale rugaciunilor sunt numite „vosglasuri” sau „ecfonisuri”. Prima parte a fiecarei rugaciuni se rosteste in taina, iar sfarsitul fiecareia se rosteste cu voce tare. Spre exemplu, rugaciunea rostita de preot inainte de cantarea numita „Antifonul intai”, este urmatoarea: „Doamne, Dumnezeul nostru, a Carui stapanire este neasemanata si slava neajunsa, a Carui mila este nemasurata si iubire de oameni negraita, Insuti Stapane, dupa milostivirea Ta, cauta spre noi si spre sfanta biserica aceasta, si fa bogate milele Tale si indurarile Tale cu noi si cu cei ce se roaga impreuna cu noi. (Cu glas tare, preotul zice ecfonisul:) Ca Tie se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.”

Randuiala actuala a Sfintei Liturghii este una autoritara si neschimbabila, ea fiind stabilita de Sfintii Parinti pe o durata de multe secole. Chiar daca rostirea cu voce tare a rugaciunilor Sfintei Liturghii ar aduce un spor de cunoastere teologica poporului, acest lucru se cade a fi savarsit mai ales prin cateheze sistematice. Reintroducerea vechii practici a rostirii cu voce tare a rugaciunilor liturgice trebuie sa tina cont de realitatile vremii, precum si de randuielile canonice si liturgice stabilite si practicate de Biserica secole de-a randul. Aceasta practica poate fi reactivata numai daca este de un real folos vietii duhovnicesti a poporului, si atunci numai cu binecuvantarea unei autoritate bisericesti superioare.

Teodor Danalache

171x227-images-stories-icoane-taina-sfantului-maslu

Taina Sfantului Maslu – invataturi corecte si gresite

ÎNVĂTĂTURI CORECTE ŞI ÎNVĂTĂTURI GREŞITE DESPRE TAINA SFÂNTULUI MASLU

In ce consta Sf. Maslu, cine poate cere aceasta slujba, cand si cate; cu bani proprii, cu bani de adunat?

Sfantul  Maslu este o taina, din cele 7 taine ale bisericii noastre Ortodoxe. Taina aceasta se face de catre 7 preoti, 3 sau doi. Se face in zilele de post, miercurea si vinerea, sau in cele 4 posturi. La slujba aceasta pot lua parte bolnavi, neputinciosi si chiar cei care sunt sanatosi. Este bine ca participantii sanatosi sa fie persoane care se spovedesc regulat in toate cele 4 posturi. Sf. Maslu are puterea dumnezeiasca de a insanatosi pe cei bolnavi si puterea de a ierta pacatele si de aceea se recomanda si celor sanatosi, ca sa fie feriti de chinurile vremelnice si vesnice.

Pentru bolnavi se recomanda 1,3,7,9 masluri, de la caz la caz. Iar despre banii la maslu, e bine sa-si plateasca fiecare datoria. Nu este mai bine primita slujba daca se aduna bani de la alti crestini, ci dimpotriva. Doar in cazul in care sunt bolnavi saraci nu e rau sa fie adunati bani pentru a plati pe slujitori. Din punct de vedere al harului pe care il are, si un singur preot poate savarsi Sfantul Maslu. Exista insa randuiala pastrata din traditie ca sa fie cel putin doi preoti la savarsirea acestei Sfinte Taine si este bine sa se pastreze aceasta traditie. Asa indica si cartea care contine randuiala acestei slujbe, Molitfelnicul.
Ce se face cu untdelemnul de la Sfantul Maslu ? Din untdelemnul de la Sfantul Maslu si din faina Sfantul Maslu se fac turtele care se coc fara drojdie, nu se prajesc si se consuma dimineata, pe nemancate, deodata cu anafora. Din ulei se poate pune si in candela.

Deschiderea cartii, ce semnificatie are, cine poate cere si cand? Deschiderea cartilor este o inventie a celor mai lacomi popi, ca sa câstige bani, unii deschid psaltirea, altii pravila, altii Evanghelia, dupa interesul celor ce vin la preot, ca sa determine lumea sa vina la ei. Este vrajitorie cu cele sfinte! Aceasta deoarece preotii care o practică o folosesc cu scopul de a ghici celor care „deschid cartea”. Exact cum o ghicitoare ar folosi pentru ghicit cărtile de joc sau bobii sau altceva, tot asa si preotul foloseste cartea deschisă, făcând legătura între problema celui care a deschis cartea si întelesul textului care se află în locul unde s-a deschis cartea. Foarte mult gresesc si cei care se duc la acesti preoti. Paziti-va, ca sa nu suparati pe Duhul Sfant, ca in loc de bine va fi rau. Există însă la sfârsitul slujbei Sf. Maslu un moment în care cineva dintre credinciosi (de obicei cel mai bolnav) deschide Sf. Evanghelie, după care preotul o asează pe capul lui si citeste o rugăciune. Totul însă se mărgineste aici. Preotul nu spune nimic despre trecutul, prezentul sau viitorul crestinului care a deschis Sf. Evanghelie. Semnificatia acestui gest se aude în rugăciunea pe care preotul o citeste atunci când Sf. Evanghelie se află pe capul celui care a deschis-o. În această rugăciune, preotul zice: „nu pun mâna mea cea păcătoasă peste capul celui ce a venit la tine cu credintă, ci pun mâna Ta cea puternică si tare, ce se află în această Sfântă Evanghelie…”.

Este adevarăt că, unui om bolnav, sa nu-i facem Sf. Maslu deoarece moare? Dumnezeu spune: „Eu nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. (Iezechiel 33;11). Sf. Maslu nu este o rugăciune pentru moarte, ci o Sfântă Taină, iar Sfintele Taine sunt slujbe spre folosul si ajutorul celor vii. „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îI va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5;13-15). Sf. Maslu este slujba pentru vindecare şi pentru iertarea păcatelor celor cărora li se face. Slujbe ale căror efect sa fie moartea celor cărora li se fac, nu exista în rânduiala Bisericii Ortodoxe. Această concepţie este deci greşită total.

In caz de necesitate (rau, frica, ganduri necurate, tulburare, suparare), in timpul zilei, ce se poate lua?  Daca persoana nu a mancat, poate lua anafura, agheasma mica, iar daca a mancat sa se unga cu ulei de la Sf. Maslu sau agheasma pe frunte, sa se afume cu tarnoseala (tarnoseala = bucatica de panza imbibata in ceara topita luata de la sfintirea unei biserici), sa aprinda tamaie.

articol in Ortodoxia.md