Sfantul Voievod Stefan cel Mare – om al rugaciunii – Minunea de la Podul Inalt

stefan_cel_mare_-_humor_0Sfântul Voievod Ștefan cel Mare – om al rugăciunii

Ştefan cel Mare însoţea rugăciunea cu postul, mai ales în vreme de primejdie înainte de a începe lupta cu duşmanii credinţei şi ai neamului.

Ştefan cel Mare a fost un om al rugăciunii: el a simţit permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, el şi familia sa, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor sfinţiţi din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugătorii noştri”. „Să ne cânte nouă şi Doamnei Măria”, cerea călugărilor şi egumenului din Mănăstirea Neamţ, „în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire”.

Viaţa de rugăciune personală a lui Ştefan cel Mare ne este arătată şi de cele trei icoane, unite într-un Triptic: Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul voievod le purta la el permanent în călătorii şi mai ales în bătălii.

Ştefan cel Mare însoţea rugăciunea cu postul, mai ales în vreme de primejdie înainte de a începe lupta cu duşmanii credinţei şi ai neamului, aşa cum aminteşte documentul vremii că a făcut-o la Vaslui: „Cu toţii s-au legat a posti patru zile cu pâine şi apă”. Se înţelege că această pregătire – postul şi rugăciunea – era în vederea spovedirii şi împărtăşirii, împreună cu întreaga oaste, cu dumnezeieştile Taine – Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, potrivit rânduielii noastre creştineşti.

(Ștefan cel Mare și Sfânt – portret în legendă, Sfânta Mănăstire Putna, 2011, p. 195-196)

 

linieMinunea de la Podul Inalt

Le-a poruncit să postească toţi, cum va face şi el timp de patru zile, numai cu pâine şi apă. A dat veste în toată ţara, ca nimeni să nu-i dea lui biruinţa aceea, ci numai lui Dumnezeu.

Din sus de târgul Vasluiului, la Podul Înalt, ce-i mai zice şi al lui Ştefan Vodă, tăbărâseră oştile turceşti multe ca frunza şi iarba.

Ştefan, cu puţinii lui oşteni, le aţine calea… dar cum să se încumeteze el să sfarme o oaste atât de înfricoşătoare, când unui moldovean era să i se împotrivească trei turci?

– Doar o minune dumnezeiască mă va mântui, grăi Ştefan inimoşilor săi oşteni din jurul lui.

Sultanul turcesc avea la îndemână călăreţi neîntrecuţi, pe cai arăbeşti, iuţi ca săgeata; tunuri îndemânatice, cărora cele mai mari cetăţi nu le stătuseră în cale, ieniceri plini de îngâmfare, obişnuiţi cu războiul şi cu biruinţa…

Ştefan se încumetă să ducă în faţa unei oştiri atât de puternice mai mult muncitorii pământului strămoşesc: oamenii de sapă şi de plug, care aveau drept podoabă minteanul (haină ţărănească, scurtă şi cu mâneci) şi sumanul (haină ţărănească lungă până la genunchi) zilelor de sărbătoare.

– Cu Dumnezeu înainte, dragii mei oşteni, căci de la Dânsul numai va putea să ne vină mântuirea! strigă Ştefan voinicilor săi. Şi, iute şi neastâmpărat cum era, sări cel dintâi în mijlocul turcilor.

Şi atunci, minune! S-au clătinat ienicerii nebiruiţi, s-au înfricoşat călăreţii oţeliţi şi au amuţit tunurile; iar sultanul a luat-o la fugă în josul ţării către Dunărea bătrână, pe unde venise. Iar Ştefan s-a întors fără mândrie în târgul Vasluiului, tot aşa cum pornise, şi a îngenuncheat înaintea altarului, aducând lui Dumnezeu laudă pentru acea biruinţă. A chemat în jurul său pe toţi vitejii de la Podul Înalt, le-a dat ranguri mari în oştire, făcând boieri pe plugarii săi.

Le-a poruncit să postească toţi, cum va face şi el timp de patru zile, numai cu pâine şi apă. A dat veste în toată ţara, ca nimeni să nu-i dea lui biruinţa aceea, ci numai lui Dumnezeu, că el – Ştefan – nu poate să se mândrească cu aşa minune.

A postit Moldova toată după porunca lui Ştefan Vodă şi l-a numit poporul său dreptcredincios Sfântul Ştefan, aşa cum i se cădea.

Stefan cel Mare și Sfânt-portret în legendă, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, pp. 83-85)

articol alcatuit de Cristina David

POSTUL SUFLETULUI – PARTE din POSTUL SFINTELOR PASTI – Astazi despre MILOSTENIE

Părintele Nicolae Tănase, un tată cu 328 de copii

Motto: „Lăsaţi copiii să vină la mine”

Mulţi dintre noi ne plângem adesea că ne e greu sa ne creştem cei 2, 3 sau 4 copii. Nu este uşor, însă …
In Prahova, pe valea unui pârâiaş, exista un preot care are grijă de 328 de copii. Si nu de câteva zile, ci de peste 20 de ani. Luând asupra sa greşelile altora, oferă o alternativă.

Părintele Tănase din satul Valea Plopului are grijă de copii abandonaţi, de copii fără părinţi, de tineri alungaţi din căminele de copii. Se bate pentru viaţă, înţeleasă ca dar de la Dumnezeu. Se bate pentru viaţa poporului român şi viitorul său. Şi acestea nu sunt doar vorbe mari.
Părintele Nicolae denunţă fără menajamente comerţul cu copii, nu întotdeauna orfani, până în faţa tribunalelor. Poziţia sa, împotriva avorturilor, nefiind conformă cu politica guvernamentală românească, face ca „Părintele” şi asociaţia sa să nu primească nici un ajutor din partea guvernului, ceea ce este cel puţin ironic.

Însă Părintele nu are timp să se plângă, are de hrănit si de adăpostit trupurile şi sufletele a 328 de copii. Dacă se tânguia, nu ar fi reuşit nimic. A petrecut 8 ani din ultimii 30, dormind în maşină, bătând drumurile prin ţară pentru colectarea de fonduri, pentru a se face cunoscut şi pentru a atrage atenţia oamenilor asupra copiilor săi.
În locul acela, Părintele Nicolae Tănase este şi manager şi psiholog şi mamă şi tată.

Iniţiativa Părintelui Nicolae Tănase a reuşit să senzibilizeze într-un anume fel dincolo de graniţele României şi ale bisericii române ortodoxe. Maica romano-catolică Margareta Chmiewska, de origine poloneză, il ajută pe Părintele Nicolae de ani de zile, personal, precum şi prin contacte. Unul dintre aceste contacte este Père Philippe Calès, preotul ortodox francez care i-a devenit preotului român prieten apropiat, vizitându-i aşezământul şi organizând acţiuni de caritate în Franţa. Acest preot i-a adus de trei ori Sfânta Împărtăşanie Părintelui Nicolae pe patul de moarte. Dânsul îl consideră pe Părintele Nicolae drept un martir şi un stareţ.

În timpul comunismului, s-a atentat la viaţa sa de trei ori, datorită activităţii sale religioase. Părintele Nicolae şi soţia sa Maria au fost găsiţi într-o noapte aproape morţi pe stradă, în urma unui „accident”. Au fost la un pas de moarte, dar cu ajutorul unor prieteni medici au reuşit să scape cu viaţă. Şi astăzi mai păstrează sechele de atunci. Atentatul la viaţa sa a avut loc deoarece Părintele Nicolae mobilizase oamenii din satul său pentru construirea unei biserici, „Sfinţii Arhangheli”, fapt interzis la acea oră. În fiecare noapte, unii oameni lucrau în timp ce alţii stăteau de pază. Când Miliţia apărea, toată lumea dispărea. Dar biserica a fost construită, o mândrie pentru Valea Plopului. Părintele s-a mai „compromis” şi cu editarea şi difuzarea unor cărţi religioase, ceea ce era de asemenea interzis înainte de 1989.

Când a spus că plănuieşte să facă un „sat al copiilor fără parinţi”, mulţi si-au amintit de Falansterul de la Scăieni, monument al socialismului utopic.
Insă, 15 ani mai târziu, visul prinde contur.

Mamele care îşi lasă copilul aici pot să-l ia din nou acasă, ceea ce se întâmplă uneori după doi-trei ani, când situaţia lor socială le permite acest lucru. Asociaţia păstrează contactul cu mamele, pentru a le ajuta să-şi crească copiii. Asociaţia Pro Vita numără la ora actuală mai multe case pentru copii.
Dar Părintele Nicolae a pus la contribuţie şi pe enoriaşii săi. În faţa afluxului important de copii (pe care îi găseşte abandonaţi la uşa sa), Părintele îi încredinţează familiilor din parohia sa. Aceste familii de multe ori au deja mai mulţi copii, până la şase, dar mai găsesc încă dragostea pentru a creşte până la încă alţi patru copii.

În ultimii ani, primeşte şi bătrâni, mulţi dintre ei aduşi la şi lăsaţi la uşa preotului. La Valea Screzii, Părintele Nicolae a construit un aşezământ care, pe lângă locuinţă, cuprinde un dispensar medical şi o biserică, o brutărie şi un staul. În acest centru locuiesc deja copii, adolescenţi şi tineri; la vârsta de 18 ani, tinerii trebuie să părăsească orfelinatele de stat şi ajung de multe ori în stradă. Părintele Nicolae a scos din subsolurile Bucureştiului, mame tinere cu copiii lor.

Copiii care trec prin aşezamântul Părintelui Nicolae îl divinizează. Nu doar că are grijă de necesităţile materiale şi spirituale ale copiilor, dar multora le cumpără pământ să-şi facă case iar fetelor le face zestre. Ca un adevarat tată.
Copiii crescuţi în marea ogradă a Părintelui se ajută unii pe alţii, se cresc unii pe alţii. Unii dintre copii ajung să studieze la facultate. De cheltuielile pentru studii se ocupă, cine altul decât tatăl lor ? Dar în general copiii sunt conştienţi că au nevoie de bani pentru studii şi lucrează ca muncitori, în special pe timpul verii.

Copiii sunt crescuţi fără pretenţii mari, dar au de toate. Primesc ajutoare, mai produc unele bunuri, mai cumpără când este nevoie.
La un moment dat, cu bune intenţii, a apărut un articol in presă în care se spunea ca la Valea Screzii mor copiii de foame. Părintele a dat o dezminţire imediat, spunând că nu este adevărat, copiii sunt hrăniţi cum se cuvine.
Problema este, după cum spunea Părintele Nicolae, că majoritatea celor care aleg sa trimită ajutoare, cred că prima prioritate sunt hainele. Ori copiii din asezământul Parintelui au haine si mâncare. Ei au nevoie de ciment, de beton armat sau de bani pentru a le cumpăra.

Filosofia Părintelui Nicolae Tănase referitoare la donaţii este că „sponsorii cei mai importanţi sunt cei care dau puţin din toată inima sau mult şi din toată inima”.
Într-o perioadă în care tinerii se îndepartează de biserică – statisticile din Romania arata o scădere a interesului tinerilor fata de biserică de aproximativ 15% in ultimii ani – , existenţa unor modele de genul Părintelui Tănase este vitală. Activitatea unui preot cu vocaţie şi care face ceva absolut fenomenal comparativ cu modelele momentului, trebuie să-şi găsească drumul către noi toţi, trebuie să fie promovat ca un model absolut. Ca morală creştină dar şi ca un adevărat Român.

O promovare corectă şi fără exagerări poate (şi trebuie) să schimbe mentalitatea românilor în general si a tinerilor în special referitoare la creştinism, voluntariat, grija faţă de aproapele tău şi Biserică.

articol preluat de pe site-ul Bisericii Ortodoxe Romane „Izvorul Tamaduirii” din New Jersey

NOTA – Mai cu seama acum cand suntem in Postul Sfintelor Pasti, cand se vorbeste atat de mult despre si realizam importanta postirii inspre eliberarea de greutatea pacatelor – ma refer aici la pacate de tot felul: sufletesti si trupesti  (un exemplu este lacomia care are doua componente , atat trupeasca cat si sufleteasca) milostenia are un rol din cale afara de important , ea se impune de la sine celor care doresc sa ispaseasca greseli si pacate savarsite in trecut facand fapte bune care sunt mult placute Domnului.  Avand acest lucru in vedere am ales spre postare si deci aducere la cunostinta cititorilor acestor pagini , faptele de o rara bunatate a parintelui Tanase , fapte ce ilustreaza cum nu se poate mai elocvent milostenia crestina. Fapta buna facuta in numele Lui Hristos. Si pentru ca bunul Dumnezeu a apreciat munca plina de daruire a parintelui, i-a trimis si ajutoare . „Harul milostivirii depaseste pana si ceea ce suntem obisnuiti a numi „sentimente bune si frumoase”. Pe acelea se cuvine sa le cultivam, de mare priinta ne sunt.” (parintele Nicolae Steinhardt – Daruind vei dobandi)

Cristina David

Descoperirea mormantului Sfantului Apostol Filip

S-a descoperit mormantul Sf. Filip, unul din cei 12 apostoli ai lui Iisus

 

[Structura mormantului si inscriptiile lasate pe el sunt indiciile care l-au determinat pe arheolog sa afirme ca mormantul este al Sf. Apostol Filip, unul din cei 12 ucenici ai Mantuitorului Hristos. Video AICI – dan.camen.]

O descoperire istorica pentru lumea crestina s-a petrecut in orasul Pamukkale, din Turcia, vechiul oras antic Hierapolis mentionat in Biblie. O echipa de arheologi, condusa de profesorul italian Francesco D’Andria, a descoperit mormantul Sfantului Filip, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus[praznuit la 14 noiembrie, care nu trebuie confundat cu Sfantul Filip, unul din cei 7 diaconi, praznuit la 11 octombrie – n.m.].

“Am incercat de multi ani sa descoperim mormantul Sfantului Filip. L-am gasit in sfarsit sub daramaturile unei biserici, pe care le-am scos la lumina zilei in urma cu o luna“, a declarat arheologul d’Andria, care a precizat ca mormantul nu a fost inca deschis, conform The Voice of Russia. “Intr-o zi mormantul va fi deschis. Aceasta descoperire este foarte importanta pentru lumea crestina si pentru arheologie. Aici va fi un loc de pelerinaj“, a mai spus el.

“Sfantul Filip a venit la Hierapolis si a fost omorat de romani din cauza faptului ca raspandea crestinismul in regiune. Sfantul Filip este considerat un martir. Aceasta descoperire ne-a produs o mare emotie. Filip este mentionat in Biblie si este foarte important ca i-am gasit mormantul, iar acest lucru va avea un ecou puternic in toata lumea “, a spus D’Andria.

sursa:

Ziare.com / 27 iulie 2011

Puterea Rugaciunii – marturii

O intamplare in spital

Am incercat de multe ori sa scriu, dar poate ca abia acum a voit Bunul Dumnezeu sa o fac.
Sunt o pensionara singura, in varsta de 64 de ani. Intamplarea pe care o scriu s-a petrecut aievea, si din ea se vede cat de mare este puterea dumnezeiasca a rugaciunii.

Puterea rugaciunii

In anul 2008, dintr-un sat indepartat al Moldovei, este adusa la Spitalul judetean Galati, cumnata mea, cu un grav accident vascular. Paralizata pe partea dreapta, nu putea vorbi. Paturi albe ca neaua acopereau trupurile a inca 12 bolnave paralizate, care pe langa suferinta neputintei de-a se misca, aveau rani urate, escare, provocate de statul in pat. Medicii isi facusera datoria, vindecarea statea in puterea lui Dumnezeu. Stand langa patul cumnatei mele, am inceput sa citesc Acatistul Sfantului Nectarie, pe care il purtam cu mine. L-am citit o data, de doua ori, pana mi s-au impaienjenit ochii. M-a ascultat si, treptat-treptat, bolnavele au inceput sa-si revina si escarele au inceput sa se vindece. In doua saptamani, toate femeile din salon au plecat acasa ameliorate, urmand sa isi continue recuperarea la domiciliu. Sfantul Nectarie, mult ajutator, isi facuse datoria! La plecare, i-am dat Acatistul unei doamne ce se afla intr-un pat vecin cu cel al cumnatei mele, indemand-o sa-l citeasca cu voce tare, pentru toate bolnavele. Slava tie Doamne si sfintilor tai!
BUCUROIU SOLTAVIA – str. Reg. 11 Siret 45, bl. I2, ap. 94, Galati

Sfantul Ierarh Nicolae – minunea din anul 1956 – comentarii

excelent articolul!!! pentru cei interesati – si toti suntem – am gasit cateva completari (multumiri Corinei!)…

„In anul 1956, când la putere era N. S. Hruşciov, a avut loc un eveniment care a zguduit întreaga lume ortodoxă – „încremenirea Zoiei”. Vom relata pe scurt această minune, care s-a întâmplat în Samara (pe atunci Kuibâşev). O muncitoare a uzinei de ţevi, pe nume Zoia, a hotărât să întâmpine Revelionul împreună cu prietenii săi. Mama ei, o femeie credincioasă, s-a opus acestei petreceri, pentru că era postul Crăciunului. Zoia nu i-a dat ascultare. De Revelion s-au adunat toţi prietenii, cu excepţia logodnicului Zoiei, care fusese reţinut undeva. Cânta muzica şi toţi dansau, numai Zoia nu avea cu cine. Supărată, a luat de pe perete icoana Sfântului Nicolae, spunând: „Dacă nu este Nicolae al meu, voi dansa cu Sfântul Nicolae!” La rugămintea prietenelor să nu facă aşa ceva, ea a răspuns cu obrăznicie: „Dacă Dumnezeu există cu adevărat, atunci să mă pedepsească!” Cu aceste cuvinte, a început să danseze. La a treia rotire, camera s-a umplut de un zgomot puternic, s-a ridicat un vârtej şi a fulgerat. Toţi au fugit speriaţi din casă. Doar Zoia a rămas încremenită, cu icoana în braţe – era ca o stană de piatră şi rece ca marmura. Nu au putut s-o mişte din loc, picioarele îi erau parcă înfipte în pământ. Cu toate că nu dădea niciun semn de viaţă, Zoia era vie: inima îi bătea. Din acel moment, ea nu a mai putut bea şi mânca. Medicii se străduiau din răsputeri s-o readucă în simţire. Vestea despre minune s-a răspândit cu iuţeala fulgerului prin oraş. Mulţi veneau să vadă „încremenirea Zoiei”. Insă peste un timp, autorităţile au interzis aceste vizite şi au pus miliţieni să păzească locuinţa şi să le spună celor veniţi în oraş şi celor curioşi că nu s-a întâmplat nicio minune. Cei care erau la post, auzeau însă noaptea cum Zoia striga: „Mamă! Roagă-te! Pierim în păcate! Roagă-te!” Comisia medicală a confirmat că inima fetei continua să bată, cu toate că ţesutul era tare ca piatra (nu puteau să-i facă injecţii, acele se rupeau). Preoţii chemaţi, după citirea anumitor rugăciuni, nu puteau lua icoana din mâinile fetei. In ziua Crăciunului a venit şi părintele Serafim (Tiapocikin, pe atunci încă părintele Dimitri). El a săvârşit o slujbă cu sfinţirea apei şi a stropit cu aghiazmă camera în care se afla Zoia. După aceea s-a apropiat de ea şi a luat din braţele ei înţepenite icoana[1] şi a spus: „Nu ne-a rămas decât să aşteptăm un semn în Ziua cea Mare!”[2]. In ajunul Bunei-Vestiri, un bătrân venerabil s-a apropiat de miliţienii care stăteau de pază, cerându-le permisiunea să intre în casă. A fost refuzat. El a apărut însă şi a doua zi. De asemenea, a fost refuzat. A treia zi, chiar de Buna-Vestire, în sfârşit, i s-a permis sa intre. Cei care stăteau de pază auzeau cum bătrânul îi spunea Zoiei: „Ei, ai obosit să tot stai în picioare?” A trecut timpul şi bătrânul nu mai ieşea. Când miliţienii au intrat în casă, el nu mai era acolo. Ei erau convinşi că acest bătrân a fost însuşi Sfântul Nicolae. Zoia a rămas încremenită patru luni (128 de zile), până la Paşti, care în acel an era pe data de 23 aprilie (6 mai pe stilul nou).

In noaptea Sfintei Invieri, Zoia striga:„Rugaţi-vă! Cât este de înfricoşător, pământul arde! Lumea piere în păcate! Rugaţi-vă!” Din acel moment, ea a început să-şi revină. In mâini si în picioare i-a reapărut viaţa. A fost culcată în pat, dar continua să strige şi să-i îndemne pe cei din jur să se roage pentru pace, pentru cei în păcate, pentru pământul plin de fărădelegi. – Cum ai trăit tot acest timp? o întrebau. Cine te hrănea? – Turturelele, ele mă hrăneau, le răspundea Zoia. Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Dumnezeu S-a milostivit de ea şi a iertat-o. Toate cele întâmplate au zguduit atât de mult oraşul Kuibâşev şi localităţile din jur, încât mulţi au început să creadă în Dumnezeu. Toţi se grăbeau să ajungă la biserică, cei nebotezaţi se botezau, cei ce nu aveau cruciuliţe şi le cumpărau – cruciuliţele se cumpărau în cantităţi enorme, încât nici nu ajungeau la toţi.

După mulţi ani de la acest eveniment, Arhimandritul Serafim (Tiapocikin) a fost întrebat despre întâlnirea sa cu Zoia. El însă evita să răspundă, îşi aminteşte protoiereul Anatoli Litvinko, clericul eparhiei Samara: „L-am întrebat pe părintele Serafim: «Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana din mâinile Zoiei?» El, smerit, a plecat capul şi după tăcerea lui am înţeles: Da!” Părintele ascundea aceasta din smerenie, dar şi pentru că autorităţile puteau să-l aresteze din nou din cauza mulţimii de oameni care venea la el, a doritorilor să se închine icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, care se afla în biserica unde slujea el. Cu timpul, autorităţile au cerut ca icoana să fie luată şi ascunsă de lume. Ea a fost dusă în altar. Nu demult, presa a început din nou să se intereseze de acest caz. Iată câteva extrase din ziarul „Komso-molskaia pravda”: „Mulţi credincioşi din Samara o cunosc pe pensionara Anna Ivanovna Fedotova. «In acele zile am fost de două ori în casa Zoiei, îşi aminteşte Anna Ivanovna, veneam de departe. Casa era înconjurată de miliţieni. Am hotărât să întreb despre cele întâmplate pe unul din ei. Am zărit un miliţian tânăr, care tocmai ieşea pe poartă. L-am ajuns din urmă şi l-am întrebat: „Spuneţi-mi, este adevărat că Zoia a încremenit?” El a răspuns: „Mă întrebi exact ca şi soţia mea, însă eu nu-ţi voi spune nimic, ci mai bine priveşte singură…” El şi-a scos de pe cap chipiul şi mi-a arătat părul albit: „Vezi? Este mai grăitor decât orice cuvânt. Noi am semnat şi ni s-a interzis să vorbim despre aceasta. Dar dacă ai şti cât de frică mi s-a făcut când o priveam pe această fată împietrită!»”
Recent, un om ne-a relatat ceva nou despre minunea din Samara. Este vorba de un om respectat de întregul oraş, parohul Bisericii Sfânta Sofia, preotul Vitali Kalaşnikov: „Mătuşa mamei mele, Anna Pavlovna Kalaşnikova, în 1956 lucra în calitate de medic la Salvare, în Kuibâşev.
In acea zi, dimineaţa, ea a venit la noi şi ne-a spus: «Voi dormiţi, dar oraşul e demult în picioare!» şi ne-a povestit despre tânăra încremenită. Ne-a mai spus că (deşi semnase să nu spună nimănui nimic) în acel moment ea venea de acolo. O văzuse pe Zoia, care era ca o stană de piatră. Văzuse şi icoana Sfântului Nicolae în braţele ei. Incercase să-i facă o injecţie, însă toate acele se rupseseră. Toţi am rămas zguduiţi de cele povestite. A. P. Kalaşnikova a lucrat la Salvare încă mulţi ani. S-a stins din viaţă în 1996. Eu m-am preoţit înainte de moartea ei. Mai sunt în viaţă şi azi cei cărora le-a povestit ea despre Zoia în acea dimineaţă.[3]“ Valentina Nicolaevna M. (oraşul Belgorod) îşi aminteşte: „Venisem la părintele Serafim. Peste noapte am rămas în casa Mariei Romanovna, unde s-au adunat mai mulţi creştini. Din cauza căldurii, nu puteam să dorm. Doi tineri au ieşit afară să respire aer curat şi, în urma lor, am ieşit si eu. Am început să vorbim. Din discuţie am aflat că erau studenţi la seminar. I-am întrebat despre Zoia. Când se întâmplase minunea, ei erau copii. Această minune îi adusese la credinţă şi la Dumnezeu. Acum erau fiii duhovniceşti ai părintelui Serafim şi mărturiseau că părintele Serafim fusese cel care luase icoana din mâinile Zoiei.” …După slujbă, starosta bisericii, preoteasa Ekaterina Lucina (în călugărie maica Serafima), m-a întrebat: «Te-ai închinat la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae?» «Da», am răspuns. «La care anume?» I-am arătat icoana mare a Sfântului Nicolae de lângă perete. Preoteasa a spus: «Trebuie să te închini la cea de pe analog. Părintele nostru a luat-o din mâinile Zoiei. Dar despre aceasta să nu spui numănui; ni s-a interzis. Părintele poate fi din nou arestat».

Copiii duhovniceşti ai părintelui mărturisesc că din Kuibâşev a venit o femeie credincioasă care, atunci când l-a văzut pe părintele Serafim, a recunoscut în el pe părintele care luase icoana din mâinile Zoiei. Se pare că nu întâmplător, cu binecuvântarea părintelui Serafim, în biserica din satul Rakitnoe, la icoana Sfântului Nicolae şi la Răstignirea Domnului, de 35 de ani, ard candele neadormite. Elisaveta Konstantinovna Fofanova, fiica duhovnicească a părintelui, l-a întrebat odată: „Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana de la Zoia?” El ia răspuns: „La ce vă trebuie să ştiţi aceasta? Nu mă mai întrebaţi.” O altă fiică duhovnicească, de asemenea, l-a întrebat: „Părinte dumneavoastră aţi fost în Kuibâşev şi aţi luat icoana din mâinile Zoiei, săvârşind astfel o minune?” Părintele a răspuns: „Copila mea, minunile le face doar Dumnezeu, iar noi, nevrednicii, le primim prin rugăciuni.” Din amintirile Alexandrei Ivanovna A.: „In a cincea săptămână din Postul Mare, în 1982, am sosit în Rakitnoe. Am îndrăznit să-l întreb pe părintele: «Părinte, unde este icoana Sfântului Nicolae, pe care aţi luat-o de la Zoia?» El m-a privit cu severitate. S-a aşternut o linişte adâncă. De ce mi-am amintit anume despre această icoană? In Kuibâşev, rudele mele locuiau pe aceeaşi stradă cu Zoia. Când s-au întâmplat toate acestea eu aveam 14 ani. Pentru ca lumea să nu se adune în jurul casei, seara se stingea lumina. Strigătele Zoiei îi îngrozeau însă pe toţi. Un tânăr miliţian, care era de pază, a încărunţit din această cauză. Rudele mele, ca martori oculari la tot ce se întâmpla, au devenit credincioşi şi au început să meargă la biserică. Minunea «încremenirii Zoiei» s-a întipărit adânc în mintea mea. In momentul când părintele mă privea, m-a fulgerat un gând: «Vai de mine!» Părintele a spus: «Icoana e în biserică, pe analog. Au fost şi timpuri când ni s-a poruncit s-o scoatem definitiv din biserică, şi a mai adăugat apoi: Sunteţi prima căreia i-am spus acestea». Peste două săptămâni, părintele s-a stins din viaţă”.

Iată ce a relatat Klavdia Ivanovna Petrunenko din Sankt-Petersburg, fiica duhovnicească a Mitropolitului Nicolae (Iaruşevici)[4]: „L-am întrebat pe Vlădica dacă a fost în Kuibâşev şi dacă a văzut-o pe Zoia. Vlădica a răspuns: «Am fost acolo, m-am rugat, însă icoana de la Zoia nu eu am luat-o – nu era încă momentul. Icoana a luat-o părintele Serafim (pe atunci încă preotul Dimitri).» Cu puţin timp înainte de moartea părintelui Serafim, eu am fost la biserica din Rakitnoe. Acolo, în altar, în partea dreaptă de la pristol, am văzut icoana Sfântului Nicolae. In timpul discuţiei cu părintele Serafim în chilie, eu l-am întrebat: «Părinte, în altar am văzut o icoană a Sfântului Nicolae – este aceea care a fost la Zoia?» «Da», a răspuns el. Despre Zoia n-am mai vorbit.”

Despre evenimentele din Kuibâşev îşi aminteşte şi protoiereul Andrei Andreevici Savin, care în acea vreme era secretar al eparhiei Samara: „Pe atunci episcop era Prea Sfinţitul Ieronim. Dimineaţa, eu am observat câţiva oameni care se îmbulzeau lângă o casă. Spre seară numărul lor ajungea la o mie. Au fost puse patrule, dar la început nu se atingea nimeni de ei. Mai târziu patrulele au început să împrăştie mulţimea, sub pretextul «încălcării liniştii locuitorilor şi a circulaţiei», însă mulţimea continua să crească. Mulţi veneau din satele de prin apropiere. Erau zile încordate. Bineînţeles că lumea aştepta de la noi explicaţii, însă niciun preot nu se apropia de casă. Se temea. Pe atunci, noi toţi eram urmăriţi. Toţi preoţii erau înregistraţi şi erau numiţi şi destituiţi din post de către un reprezentant din comitetul executiv. In orice moment, oricare dintre noi putea rămâne fără serviciu şi, respectiv, fără surse de trai. Iar evenimentul care se ivise le oferea o ocazie prielnică de a se răfui cu noi! In curând, printre credincioşi a început să circule zvonul că Zoia a fost iertată şi că în ziua Sfintelor Paşti ea va învia. Prin oraş au început să se plimbe cete de comsomolişti, care «demascau» cu însufleţire şi susţineau sus şi tare că ei intraseră în acea casă şi nu văzuseră nimic. Aceasta a pus şi mai mult paie pe foc. Aşa că şi cei care într-adevăr nu crezuseră la început în minune sfârşiseră prin a se îndoi: «Se pare că lumea are dreptate, deşi nu în totalitate. Nu mă îndoiesc însă că în casa de pe strada Cikalov s-a întâmplat ceva!

Arhiepiscopul Evsevii de Samara şi Sârzansk, în concluzie, îşi exprimă propria opinie despre cele întâmplate: „Martori la această minune sunt numeroşi oameni. Despre ea, personal am aflat în 1957, în timpul studiilor mele la seminar. Nu era nicio îndoială: ne aflam, într-adevăr, în faţa unei mari minuni! In acei ani grei, când biserica era prigonită şi batjocorită de autorităţile atee, acest caz, al arătării minunate a puterii dumnezeieşti, a făcut senzaţie. Şi nu doar printre locuitorii din Samara. Minunea cu Zoia a fost o lecţie pentru noi toţi. Căci faţă de obiectele sfinte trebuie să ne purtăm cu evlavie. A fost, totodată, o lecţie şi pentru necredincioşi: nu te obligă nimeni să crezi, dar nu batjocori obiectele sfinte, căci vei fi pedepsit! Dacă necredincioasa Zoia nu s-ar fi atins de icoana, nu s-ar fi întâmplat nimic. Asemenea minuni au fost multe de-a lungul timpului: necredincioşii care atingeau obiectele sfinte erau pedepsiţi. Afonie, de exemplu, în Ierusalim, în momentul înmormântării Maicii Domnului, a vrut să-i răstoarne sicriul. In văzul tuturor, îngerul Domnului i-a tăiat mâinile. Sunt cunoscute cazuri când cineva dădea jos clopotele bisericii şi, împreună cu ele, cădea şi el. Da, în acele vremuri, oamenii aveau mare nevoie de minuni. Şi minunile apar atunci când este mare nevoie de ele, atunci când hotărăşte Dumnezeu[6].

După ce a luat icoana din mâinile Zoiei, părintele Dimitri (Tiapocikin) a fost denunţat şi i s-a intentat un nou dosar, iar Mitropolitul Ieronim a fost destituit din funcţie. Iată ce a povestit în 1989 egumenul Gherman, reorganizatorul schitului Optina (în anii ’50 el slujea în catedrala din Kuibâşev): „Despre ceea ce nu am văzut, nu voi vorbi; voi împărtăşi doar ceea ce ştiu. Strada a fost încercuită de miliţieni şi s-au adunat semnături pentru a păstra tăcerea. Imputernicitul comitetului executiv l-a sunat pe parohul catedralei şi l-a rugat ca el să anunţe lumii că nu s-a întâmplat nici-o minune. Părintele i-a răspuns: «Permiteti-mi să merg să văd şi să le spun oamenilor ceea ce am văzut!» Imputernicitul a căzut pe gânduri şi a promis că va reveni. Telefonul a sunat peste o oră. I s-a spus părintelui că nu mai trebuia anunţat nimic. Deoarece printre oameni circulau multe zvonuri, chiar şi ziarele orăşeneşti nu au putut trece cu vederea evenimentul. Ele îl prezentau însă ca «o minciună a popilor». La puţină vreme de la acest eveniment, părintele Serafim a fost condamnat la trei ani de închisoare.” I s-a interzis să vorbească despre aceasta, iar, după ce s-au scurs cei trei ani, a fost trimis să slujească într-un sătuc îndepărtat din regiunea Dnepropetrovsk. Mai târziu a fost transferat în satul Mihailovskoe. Extras din cartea „Stareţul din Belgorod. Arhimandritul Serafim (Tiapocikin)”

OVIDIU-RADU POSTUPostat la 2010-08-22 09:41 – publicat pe crestinortodox.ro

NOTA/COMENTARIU

OVIDIU-RADU POSTU – Postat la 2010-08-22 10:04

2 linkuri deosebit de utile pentru filmul „MINUNEA”, film care trebuie vazut! – subtitrare romana http://laurentiudumitru.ro/blog/2010/06/06/filmul-rusesc-minunea-chudo-dupa-o-intamplare-adevarata-petrecuta-in-rusia/ http://www.youtube.com/watch?v=q5fAKaPfJMc&feature=related

In amintirea Parintelui Arsenie Boca – parintele Daniil Stoenescu

Părintele Daniil Stoenescu

28 Noiembrie – o zi cu cruce…*

“Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe Cale – la Sâmbăta, Prislop, Drăgănescu sau Sinaia – şi ne tâlcuia Scripturile?”(cf. Luca 24,32)

Patericul ne relatează despre un frate care, mergând odată la chilia avvei Arsenie cel Mare din Schit şi trecând pe lângă fereastră, aruncându-şi privirea spre înlăuntru, i-a fost dat să-l vadă, din rânduială şi iconomie dumnezeiască, pe bătrânul călugăr în rugăciune învăluit peste tot “ca de un foc” – de focul luminii harului Duhului Sfânt – căci, spune Patericul “era vrednic acel frate de a vedea astfel de lucruri minunate”.

Pentru cei ce l-au cunoscut şi recunoscut, pentru cei ce l-au ascultat şi urmat pe Părintele Arsenie Boca (29 sept. 1910 – 28 nov. 1989 ) ziua de 28 noiembrie – deja înscrisă cu “cruce roşie” în calendarul vieţii noastre – ne este în anul bisericesc ca o “fereastră” prin care cu dragoste şi dor ne aruncăm privirea minţii – ca şi ucenicul din Pateric – înspre personalitatea harismatică “ca o pară de foc” a celui care a fost, este şi va rămâne de-a pururi pentru ortodoxia, spiritualitatea şi monahismul românesc al veacului XX – Părintele Arsenie, Omul lui Dumnezeu.

De trei ani “batem” cu smerenie şi umilinţă prin pomenirile rânduite de Sfânta Biserică la uşa chiliei “de dincolo” a Sfinţiei Sale, cu gândul luminat şi purtat de la “fereastra chiliei” avvei Arsenie din Pateric, la chilia Părintelui Arsenie de sub “fereastra Munţilor Făgăraşului, iar de acolo la „fereastra celulei” unei temniţe din anii ‘50 – pe care privind un gardian (ca ucenicul din Pateric) l-a văzut pe Părintele Arsenie în rugăciune învăluit “ca de un foc” – pentru ca în sfârşit, să ni-l aprindem ca o lumânare la crucea mormântului Sfinţiei Sale de la Prislop, de care se cuvine să ne apropiem ca de un “rug aprins” ca să primim “lumină din lumină”.

Binecuvântat este poporul din care s-a ridicat un astfel de om până la “statura vârstei deplinătăţii în Hristos” (Efes. 4,13)
, ocrotită este ţara noastră care are un astfel de mijlocitor către Dumnezeu şi vie este Biserica care a avut un astfel de slujitor ce nu a făcut “compromisuri spiritului vremii” în trecutul încheiat la numai câteva zile după săvârşirea Sfinţiei Sale din această viaţă (28 noiembrie – 22 decembrie 1989!). Pentru că astăzi, într-o vreme plină de incertitudini când lumea şi societatea în care trăim se aseamănă tot mai mult cu un “Ţinut al Gherghesenilor” bântuit de felurite duhuri, curente şi ideologii ”care nu sunt de la Dumnezeu”, ne dăm seama că a-l fi întâlnit cândva, cunoscut, ascultat, crezut şi urmat – după puteri – pe Părintele Arsenie Boca la o răspântie a vieţii noastre, este aproape egal cu faptul de a fi fost contemporani cu un adevărat profet biblic, apostol neotestamentar sau Sfânt al Bisericii Ortodoxe! Aceasta este deci imaginea şi icoana clară şi definitivă – ca un reflex al picturii bisericeşti de la Drăgănescu şi Prislop – a Părintelui Arsenie, zugrăvită înaintea ochilor şi înlăuntrul sufletului nostru de razele unei lumini ce coboară atât de pe Tabor, cât şi din norii Parusiei…

De aceea, lăsând în seama lui Dumnezeu rânduirea vremii în care “lumina să fie pusă în sfeşnic” şi timpului – care ţese în taină odăjdiile sfinţilor şi le sculptează racla – să adeverească tuturor, “cler şi popor”, locul Icoanei Părintelui Arsenie în catapeteasma neamului nostru românesc “creştinesc şi de Hristos iubitor”, mărturisim că – cel puţin în vremile pe care le trăim astăzi şi în viitorul apropiat – despre Părintele Arsenie, despre activitatea şi lucrările Sfinţiei Sale, se cuvine mai mult şi mai bine să se tacă, decât să se vorbească…

“Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Cuviosului Părintelui nostru Arsenie Ieromonahul, rămâi cu noi, în toate zilele, căci este spre seară şi zilele rele sunt”. (cf. Lc. 24,19; Mt. 28,20; Efes. 5,16).

Protos. Daniil Stoenescu

* Din cuvântul rostit cu prilejul pomenirii săvârşite la Mânăstirea Prislop – 28 noiembrie 1992 – legată de împlinirea a trei ani de la strămutarea Părintelui Arsenie “în lumea celor vii”.

Cuvinte emotionante exprimate de un ucenic al Sfantului Ardealului , fara indoiala . El l-a cuoscut , recunoscut , l-a urmat si l-a ascultat pe marele duhovnic al neamului nostru. O cinste si o fericire de care noi, intre care si eu , nu am avut parte atata timp cat a locuit in lume. Datoria noastra este de a cauta sa-l cunoastem altfel ,prin citirea tuturor spuselor si invataturilor sale lasate de el inscris in „patericul romanesc”. Este o datorie sfanta pe care eu am gasit cale a o face in paginile acestui site ale carui pagini , cele mai multe, ii sunt dedicate Parintelui.
Apoi noi trebuie sa stim ca Sfantul Arsenie ne poate fi de mai mare folos si ajutor acolo de Sus unde a plecat, la Domnul , el insusi ne-a spus-o . Si anume prin rugaciunile adresate lui direct ca mijlocitor mult placut Lui Dumnezeu.

ABURUL ALBASTRU – Parintele ARSENIE BOCA – evocat de preotul OPREA CRACIUN din Cincis –

* Nu exista loc, in Ardeal, fara amintiri despre parintele Arsenie Boca. E suficient sa-i rostesti numele, si ele vin in roiuri, atrase ca fluturii de lumina. Mai ales in satele din apropierea Prislopului, manastirea in care i se afla mormantul facator de minuni, faptura marelui duhovnic traieste parca aievea, strabatand potecile de pe dealurile acoperite cu pajisti de flori *

Foile lipite

– Cand l-ati cunoscut pe Arsenie Boca, parinte Oprea?

– L-am cunoscut personal de-abia dupa ce am iesit din inchisoare, in 1956, dar auzisem despre el inca din 1942-43, cand faima predicilor sale de la manastirea Sambata aduna acolo tot Ardealul. Dar si in puscariile comuniste circulau povesti despre el. Eu eram la Canal, cand am aflat despre Parintele Arsenie Boca ceva cu totul tulburator, o intamplare povestita de un student de la Teologia din Sibiu. Fusese inchis pentru ca facea parte dintr-o asociatie crestina a studentilor si elevilor, ce promova cuvantul lui Hristos si viata crestina.
Povestea lui mi s-a incrustat ca o pecete in memorie si n-am uitat-o pana in ziua de azi: „M-au ridicat intr-o noapte, la trei luni dupa ce pe unii dintre colegi ii arestasera deja, iar altii apucasera sa fuga in munti, la partizani. Si intamplarea a facut ca m-au pus in aceeasi celula cu Parintele Arsenie Boca. Il stiam bine, cu mult dinainte, pentru ca pe atunci, noi, studentii de la Sibiu, mergeam des la Manastirea Sambata si eram toti electrizati de el. Si cand m-am trezit intr-o dimineata, numai ce il vad pe Parintele cum se plimba cu pasi iuti prin celula. Se ruga. Soptea, neauzit, rugaciuni.

Asa se faceau rugaciunile in puscarie, pe tacute, cu sufletul. Chiar in ziua aceea imi venea si mie randul la ancheta si, cu putin inainte de a fi scos de gardieni din celula, Parintele Arsenie a ramas nemiscat ca o stana de piatra, langa usa. Mi-a zambit ocrotitor. Atat. Am trait apoi cinci ore infioratoare de ancheta, iar cand m-au bagat la loc, in celula, parintele Arsenie era in aceeasi pozitie in care il lasasem cand am plecat. Stana de piatra. Dupa o vreme, a urmat judecata, la Tribunalul Militar. Pe masa judecatorului se aflau dosarele cu declaratiile noastre. Eram pierit! Aflasem ca toti tovarasii mei declarasera sub torturi si ce facusera si ce nu facusera. Fusesera batuti salbatic. Asa ca urma sa fiu condamnat pe masura, la 25 de ani de puscarie. Ei bine, atunci s-a intamplat o minune! Judecatorul, cand a inceput sa-mi rasfoiasca dosarul, nu a putut dezlipi doua foi. Si nici nu si-a dat sema de asta. Si in alea doua foi erau acuzatiile cele mai grave la adresa mea. Si uite asa, am scapat pe o cale miraculoasa, cu numai doi ani jumatate de pedeapsa. Sunt sigur ca salvatorul meu fusese parintele Boca si taria rugaciunilor lui”.

Sfintii cu ochi albastri


– Va mai amintiti prima intalnire cu Parintele Arsenie?

– In 1958, dupa iesirea din puscarie, m-am dus la Manastirea Prislop, intr-o sambata de Florii, impreuna cu un coleg de-al meu, de la Teologie, care il cunostea din Vata de Sus, satul natal al parintelui Arsenie Boca. Desi ne-a vazut si stia ca il cautam, n-a vorbit cu noi nici sambata, nici duminica, pentru ca tot timpul, in urma lui, roiau cel putin trei securisti, pandindu-l ce vorbeste si ce predica. Luni, insa, cand ceilalti credinciosi au plecat, noi ne-am gasit dinadins de lucru, la taiat de lemne.

Parintele Oprea Craciun, in odajdii cusute de padureni
Si Parintele Arsenie ne-a chemat in biserica si am vorbit cu el, ca la spovedanie. Mie mi-a spus sa nu ma calugaresc, iar celuilalt i-a spus: „Tu nu te insori!”. Si, intr-adevar, a ajuns calugar la manastirea Lainici. Parintele iti citea viata ca-n palma. Dobandise o putere asa de mare prin rugaciune, incat strabatea cu privirea si mintea pana in cele mai adanci tainite sufletesti.

– Puteti sa faceti un portret al Parintelui Arsenie Boca?

– Era un om foarte smerit. Nu era napraznic, asa cum se spune, dar era categoric. Daca iti spunea ceva, la spovedanie, de pilda, musai asa trebuia sa faci. Era de statura potrivita, dar totusi mai inalt, era roscat la par si cu ochi albastri. Tocmai de aceea, Parintele isi picta toate icoanele – de la Maica Domnului, pana la Iisus – cu ochi albastri. Toti pictorii pun in operele lor ceva din ei insisi, fara sa vrea. Asa ca icoanele pictate de Parinte au ceva si din infatisarea lui.

– Cat de tare v-ati apropiat de Parintele Arsenie?

– Cu vremea, devenisem destul de apropiati, mai ales ca sotia mea il cunostea, si ea, inca din tinerete. Cu un an inainte de-a muri, de pilda, Parintele Arsenie m-a chemat la Prislop, impreuna cu preoteasa mea, ca sa schimbam, pe indelete, o vorba. Atunci am vazut si eu, cu ochii mei, crucea de lemn, pe care Parintele pusese sa i se ciopleasca data mortii, cu sase luni inainte de a muri. Stiuse exact cand va merge la Domnul. Iar cand a murit, copiii mei s-au numarat printre cei care i-au sapat groapa.

Trei minuni

– Mormantul facator de minuni al parintelui Arsenie Boca a intrat in legenda. Ca apropiat al marelui duhovnic de la Prislop stiti, cu siguranta, si sfintia-voastra, astfel de intamplari.


Muzeul si viitoarea manastire de maici din Cincis

– Nu stia nimeni, atunci cand a murit Parintele Arsenie, ca el va face binele si in duh, de dincolo de moarte. Minunile de la mormantul sau sunt adevarate. Eu stiu trei cazuri asupra carora nu planeaza nici o indoiala.Am cunoscut acum cativa ani o femeie foarte bolnava. Fusese internata si la Bucuresti, ii facusem si eu Maslu si 40 de Liturghii, Sarindarul, cum se numeste in preotie, asa ca femeia iesise pe loc din spital, de s-au mirat si doctorii cei mari. Dar tot mai avea unele neputinte. Dupa doi ani, s-a imbolnavit iar, rau de tot, si au trebuit s-o duca iar la spital, la Deva. Si atunci, o femeie din Silvasu de Jos, o comuna de langa Prislop, care le aducea lor de doua ori pe saptamana lapte, il intreaba pe stapanul casei: „Dar doamna unde-i?”. „E bolnava”. „Si de ce nu apelati dumneavoastra la Parintele Arsenie? Ca eu am avut un copil foarte bolnav si am luat o camasa de-a lui, m-am dus la mormantul Parintelui si am pus-o pe cruce si m-am rugat lui Dumnezeu si Parintelui sa se indure de mine. Si cand m-am intors acasa la copil, copilul meu era sanatos!”. Atunci neamurile femeii bolnave au luat si ele o camasa si s-au dus cu ea la Prislop. Ce va spun acum mi-a povestit barbatul ei: „Cum am intrat in curtea manastirii, am inceput sa ma rog, in gand, Parintelui Arsenie, sa se indure de nevasta mea. Apoi m-am dus la mormantul lui, am pus camasa pe cruce si m-am rugat si acolo cu lacrimi si cu credinta in Dumnezeu”. Dupa numai o saptamana, au venit amandoi la mine, si nevasta era sanatoasa tun.

A doua intamplare am aflat-o de la un om care lucrase la cladirea staretiei noi, de la Prislop. Nu stia cine e Parintele Arsenie. Abia dupa inmormantarea lui, a aflat cine fusese. Omul suferea de dureri cumplite de oase, incat mergea incovoiat, de-abia se tara. Dar dupa ce s-a dus sa se roage la mormantul Parintelui, n-a mai simtit nici o durere, si mergea drept.
A treia minune pe care o stiu eu de la mormantul Parintelui Arsenie Boca e si cea mai grozava. Prin anii ’90, am cunoscut o familie dintr-un sat de langa manastirea Cotmeana din Arges. Cazul lor era foarte grav. Bietii oameni aveau doua fete si un baiat, stapaniti de duh necurat! Fata, in mod deosebit, nu se putea apropia cu nici un chip de vreo biserica. Nici la cativa metri nu se putea apropia! Imediat, o forta nevazuta i se punea in piept si nu putea intra. Bietii parinti si-au dus copiii la manastirea Sihastria, unde Parintele Cleopa le-a facut Maslu si slujbe indelungate. Dupa asta, au fost mai usurati, s-au eliberat de presiunea necurata ce-i stapanea, iar fata a facut chiar Teologia. Dar chiar si asa, inca mai avea o apasare rea cand venea la biserica, pe care se lupta sa o inabuse. Intr-o zi, o prietena de-a ei, doctorita, ce avea o evlavie deosebita la Parintele Arsenie, a luat-o cu ea, la mormant. Ce-a urmat a fost de neinchipuit. Dupa o vreme de rugaciune inlacrimata in fata mormantului, fata a cazut fara vlaga si a intrat in coma profunda. Doctorita, care cunostea simptomele comei, s-a ingrozit! „Am adus-o sa moara cu zile aici” – se jelea. Dar n-a trecut o jumatate de ora, si fata s-a trezit. Era complet sanatoasa. Apoi mi-a povestit ce-a trait acolo: „Cat am zacut prabusita, fara suflare, la mormantul Parintelui, am vazut ceva. Un vis aievea, din alta Lume… Am vazut cum din mormant s-a inaltat, de-odata, un abur albastru. Din clipa aceea, duhul rau m-a parasit pe vecie, sfartecat de lumina iesita din mormantul Parintelui Arsenie!”…

– Sotia dvs., care i-a fost ucenica, in tinerete, parintelui Arsenie Boca, mi-a spus ca venea adeseori la Cincis. Ce-l aducea incoace, in inima tinutului padurenilor?


Biserica huniazilor, inecata in apele lacului

– Intr-adevar, se pare ca aproape nu exista loc in Ardeal unde Parintele sa nu fi lasat vreo urma. La Cincis venea dupa 1958, cand se reinfiintase manastirea Prislop, care nu-i asa departe de noi. Era cu trei ani inainte de a se face lacul de acumulare pe raul Cerna, cand nu banuia inca nimeni ca biserica satului va fi inghitita de ape. Biserica aceea era monument istoric extraordinar de valoros. Fusese inaltata la 1459, pe vremea lui Ioan Corvin. Avea o pictura veche si frumoasa, de pe la jumatatea secolului al XVI-lea. Inundarea bisericii s-a facut in 1961-1962. Ultima cununie care s-a facut acolo a fost chiar cununia mea cu doamna preoteasa, in 1962. Cand ne-am cununat, apa ajungea pana in tinda bisericii, mai avea putin si ajungea la sfinti. Stiu ca Episcopia de atunci a Aradului a dus tratative cu Combinatul Siderurgic Hunedoara sa nu darame biserica, ca-i monument istoric. Combinatul facea lacul asta cu scopul de avea apa pentru uzina. Biserica huniazilor era mai pe deal, s-ar fi putut face un zid in jurul ei si ar fi fost salvata. Dar nu s-a reusit. Comunistii erau hotarati sa darame bisericile ortodoxe, cu orice pret si sub orice pretext. Pentru lacul asta al lor, au daramat aici trei biserici ortodoxe: biserica din Cincis, biserica din Cerna si biserica din Baia Craiului.

Fresca din biserica scufundata


Ei bine, parintele Arsenie a stiut cu mult inainte ce se va intampla
. Urcand el pe dealurile Cincisului, cu sotia mea, care era pe atunci domnisoara, cu o sora a ei si cu alte credincioase din sat, se opreste brusc in fata bisericii din Cincis, intinde bata pe care o tinea pe un umar si zice: „Pana aici va fi apa peste zona asta!”. „Cum, Parinte, vom muri toti?”, l-au intrebat credincioasele. „Nu moare nimeni, biserica moare”, a zis parintele. Dupa ce biserica a fost inghitita de ape, Parintele Arsenie Boca, care a continuat sa vina la Cincis, ne-a poruncit: „Voi sa faceti un muzeu, unde sa se pastreze frescele care s-au evacuat din biserica. Sunt de nepretuit!”. Intr-adevar, frescele fusesera scoase de pe perete, inainte de inundare, si duse la Bucuresti. Si de acolo au fost aduse niste copii, pitite la Castelul Corvinestilor. Si ne-a mai zis Parintele Arsenie, ca atunci cand facem muzeul, sa aiba si un etaj, unde sa fie chilii pentru calugari. O manastire mica, care sa respecte cu strictete randuiala bisericii noastre ortodoxe, incat sa mai ridice satul si tinutul acesta, saracit in ideal si credinta. Si cum a zis parintele, asa s-a intamplat. Ne-a ajutat Dumnezeu si uite ca muzeul e gata, iar manastirea din Cincis isi asteapta vietuitoarele. Din cate minuni implineste parintele Arsenie Boca, aceasta are o insemnatate aparte. Nu e un dar de bine pentru un singur om, ci pentru o intreaga comunitate. Dumnezeu se intoarce in satele padurenilor, cele risipite prin munti.

Foto: OTILIA TEPOSU (3)

Valentin Iacob

articol si fotografii preluate din Revista Formula As

Parintele Arsenie Boca este o figura atat de impunataoare in randul duhovnicilor daruiti neamului nostru , incat statura sa duhovniceasca se profileaza pe harta intregii tari . Nu cred sa mai fi existat in secolul trecut un preot atat de inzestrat cu har de la Domnul si atat de „clar vazator” in ale sufletului omenesc , precum a fost Sfantul Ardealului.
Marele meu regret este ca la vremea cand picta interiorul Bisericii din Draganescu as fi putut sa merg acolo sa-l intalnesc , sa-l cunosc si sa obtin binecuvantarea dansului asa cum am primit binecuvantare de la parintele Ilarion Argatu intr-o seara tarzie de noiembrie , vizitandu-l, cu o ocazie speciala , in chilia sa de la manastirea Cernica. Acest lucru mult mai tarziu, atunci cand regulamentele si interdictiile comuniste nu mai functionau in domeniul religios . Dar in 1970-74 am curajul sa spun ca nu auzisem de Parintele Arsenie Boca! Dar de stiam ,cum nu ma numaram printre tinerii studenti angajati politic in randurile comunistilor , nu ar fi fost o mare „nelegiuire” daca il cautam acolo , la Draganescu . Si nu era nici departe ,locuiam doar in Bucuresti!
Incerc acum , sa refac personalitatea Parintelui (pr Teofil Paraian asa il numea, scurt , Parintele) din cele ce fur de la oameni care au avut fericirea de a-l cunoaste si de a-i fi in preajma, precum si din lucrarile sale de o mare profunzime si bogatie duhovniceasca ce ne hranesc sufletele si ne daruiesc mult din Lumina cunoasterii si a iubirii pentru Dumnezeu si de Dumnezeu.
Am in prezent o mare dorinta pe care ma rog din suflet ca Domnul sa mi-o implineasca: desi locuiesc foarte departe de tara, tin enorm de mult sa ajung ca sa ii vad mormantul si sa ma rog acolo in linistea padurii , sfantul Parinte ne ajuta , asa cum a promis, si mai mult, de acolo, de Sus. Amin.

Cristina David