Arhivele jurnalului

EMINESCU a adus rugaciunea in inchisorile comuniste. Marturia Doamnei ASPAZIA OTEL-PETRESCU

RUGACIUNE

Craiasa alegandu-te Ingenunchem rugandu-te,

 Inalta-ne, ne mantuie Din valul ce ne bantuie,

 Fii scut de intarire Si zid de mantuire, 

Privirea-ti adorata Asupra-ne coboara, 

O, maica prea curata Si pururea fecioara, Marie!

“Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si, in ultima instanta, fratele Mihai, cel ce cuRugaciunea” sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare.

Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui „imparat si proletar”.

Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. In negura totala brusc mi s-a iscat in minte „Rugaciunea” eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile „Inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie”. A fost inceputul recuperarii mele.

Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment, pe care azi il numesc „clipa mea Mihai Eminescu“. Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa „Rugaciune” si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei.

Cu smerenie rostesc „de profundis” cuvantul „iarta-ma!”.

“Biserica Ortodoxa, Maica spirituala a neamului romanesc”

Cu riscul de a primi inca o anatema peste capul meu, voi incheia marturisirea mea cu afirmatia ca Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta. Acest adevar i-a dat Parintelui Constantin Voicescu premonitia ca este nevoie sa fie reafirmata legatura sufleteasca a lui Eminescu cu Hristos si cu Maica Sa, in pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit parintele ultima sa predica rostita in ziua de 8 septembrie 1997 la Sfanta Liturghie oficiata la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene inchinata Maicii Domnului? Iata ce ne spunea Parintele Constantin Voicescu, el insusi fost detinut politic, deci stia ce a insemnat “Rugaciunea” Eminului pentru cei inchisi:

“ne amintim de versurile inchinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum stiti considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc”.

Versurile evocate au fost considerate de Parintele Voicescu “adevarate file de acatist”. Si cum nimic nu este intamplator, ne-a mai spus atunci Parintele ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura Maicii Domnului a fost: “sa faceti tot ce va spune El”, cuvant rostit la nunta din Cana Galileii. Si sublinia Parintele ca “in aceasta se cuprinde toata Evanghelia, alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista“.

Si daca asa este, sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: “Cine este curat sa ridice piatra”. Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda!

Aspazia Otel Petrescu

NOTAMihai Eminescu inainte de a deveni poetul de geniu cu o profunda gandire filosofica alimentata la marile sisteme de gandire ale lumii , a fost un om in carne si oase, un om cu sentimente putenice intre care si cele de dragoste pentru tara si neamul lui. Simtirea lui era tumultoasa , de nestapanit uneori, el singur se descrie astfel in scrisorile sale personale . Ca fiinte omenesti , noi toti gresim , avem slabiciune la ispite de tot felul si prea putini si-au purificat sufletul prin har dumnezeisec . Desigur ma refer la marii duhovnici deveniti sfinti inca din timpul vietii lor pe pamant si la acei chinuiti in cruntele inchisori comuniste unde au inteles Adevarul si L-au primit pe Iisus in toata fiinta lor pentru totdeauna.

A face afirmatia ca Eminescu a fost “ateu” este o defaimare cumplita a mult framantatei constiinte eminesciene. O dovada a necunoasterii multor aspecte din viata si opera literara a marelui geniu . Am citit multe scrisori ale poetului din care se desprind ganduri si sentimente care nu au ajuns sa fie exprimate poetic…de ce? Noi nu avem raspunsul , doar el singur stie.

Pun eu o intrebare insa , la care toti putem da un raspuns : ar fi putut , un ateu convins , sa formuleze in cuvinte pline de  evlavie o rugaciune adresata Sfintei Maici a Domnului nostru? Eminescu detesta minciuna si ipocrizia, stim acest lucru fara putere de tagada. Nu doar opera lui poetica ci toate articolele lui din publicatiile vremii dovedesc aceasta trasatura a caracterului lui . Un om moralmente foarte putin intinat cum era Eminescu , nu ar fi avut curajul in fata propriei constiinte sa se adreseze Sfintei Fecioare in felul plin de veneratie in care a facut-o in RUGACIUNEA lui daca nu credea in Iisus Hristos . Nu a facut caz de credinta sau necredinta, dar avem dovada vie   ca intr-un ungher bine pazit al inimii lui , Eminescu al nostru , minunat roman si geniu poetic daruit de Insusi Dumnezeu , CREDEA in CREATORUL a toate si tot ce exista…si in mama lui, Craiasa cerului. Dumnezeu sa ajute neamul romanesc, asta dorea si a simtit tot timpul marele om si poet. Apelul lui plin de nadejde la ajutor din partea pururii  fecioare Marie este facut pentru  mantuirea romanilor toti , si ne este de mult ajutor si noua , azi, fiecaruia din noi cei care credem .

Cristina David

Parintele Teofil Paraian — Margaritare duhovnicesti

Mărgăritare duhovniceşti – citate din opera Părintelui Teofil Părăian

“Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă.”

“Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi, iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândul acesta pe care ni-1 dă Domnul Hristos când zice: „ Nu te teme, crede numai şi se va mântui…”.”

“Să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.”
(Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Părăian)

“Pacatul necredintei. Oamenii nu tin seama de Dumnezeu, adica nu sunt convertiti. Aceasta este concluzia la care am ajuns dupa 25 de ani de cand sunt in slujba de duhovnic. Cei mai multi nu stiu de Dumnezeu, il neglijeaza, fara sa aiba constiinta faptelor lor. Sunt oameni care sustin ca au credinta in Dumnezeu, dar nu stiu sa-ti spuna ce fac pentru credinta lor. “

“Sunt atatea lucruri pe care nu le poti avea decat in biserica. Cel care nu merge la biserica nu are credinta, sau nu are atata credinta cat sa-l duca la biserica. Cred ca pacatul cel mai mare, de care lumea nu e constienta, este necredinta.”

“Credinta nu e ca un curs la fara frecventa, credinta trebuie sa o traiesti zi de zi.”

„De ce oare la închisori sunt mai multi bărbati decît femei?” De ce într-o închisoare, în închisori, în general, sunt mai multi bărbati decît femei? Si răspundem: pentru că la biserică sunt mai multe femei decît bărbati. Apoi cine stă în legătură cu Biserica si cu Dumnezeu nu poate ajunge la închisoare. Cine-I slujeste lui Dumnezeu ajunge în bucuria împărătiei, ajunge în împătia lui Dumnezeu.”
(Pr. Teofil Părăian , citat din predica rostită în Duminica Mironositelor, Blaj, 7 mai 1995)

“Să ştiţi că numai Dumnezeu ne poate încredinţa despre lucrurile dumnezeieşti.”

Inchinarea lucrurilor – lucrare crestin ortodoxa de zi cu zi

ÎNCHINAREA LUCRURILOR

Închinarea lucrurilor – puterea semnului Sfintei Cruci !

Închinarea lucrurilor este o mângâiere uitată de creştinii din ziua de astăzi, dar şi o armă deosebit de puternică împotriva diavolului. Lupta diavolului spre a-l surpa pe om şi a-l înşela este una neîncetată şi nemicşorată. Cu cât creştinul se apăra mai puţin, cu atât diavolul caştigă o tot mai mare putere asupra lui şi asupra lumii din jurul lui.
Din ce în ce mai puţini creştini apelează astăzi la această practică a închinării lucrurilor. Mai sunt încă mulţi creştini care zilnic ard tămâie sau smirnă şi îşi tămâiază casa, care aprind lumânarea la rugăciunea de seară, care iau Anafură şi Aghiasmă dimineaţa şi care fac Sfeştanie în casă, de câteva ori pe an. Cu toate acestea, într-o oarecare măsură, ceva lipseşte din viaţa noastră de zi cu zi, şi anume: închinarea lucrurilor.

Biserica a subliniat mereu puterea sfinţitoare a Sfintei Crucii. Este lucru de folos a o purta la gât şi a o privi cu multă mulţumire, însă şi mai de folos este a închina cu semnul ei preaputernic orice lucru care ne cade în mâini, de la mâncare şi până la obiectele cele mari.

Creştinul de rând are şi el putere de a închina lucrurile !

Nu doar preotul are puterea de a închina lucrurile, ci şi creştinul de rând, născut în viaţa cea nouă a lui Hristos în Taina Sfântului Botez, dar şi în cea a Mirungerii, a Spovedaniei şi a Sfintei Euharistii. Preotul are într-adevar o mai mare putere de a binecuvânta lucrurile – de a le sfinţi, în virtutea harului primit în Taina Hirotoniei, faţă de creştinul de rând, însă aceasta nu-l lipseşte pe cel din urmă de orice putere.

Mulţi sfinţi şi oameni duhovniceşti nu au fost clerici, ci simpli creştini de rând, şi au însemnat cu semnul Crucii pe bolnavi şi i-au vindecat, au însemnat natura şi aceasta i-a ascultat.

Preotul binecuvintează cu mâna în chipul în care binecuvintează Însuşi Hristos, în icoană, ţinând degetele suprapuse precum se vede. Creştinul de rând binecuvintează însă lucrurile aşa cum se închină pe el însuşi, cu mâna pregătită pentru facerea Sfintei Cruci, cu trei degete lipite şi cu celelalte două stranse la baza lor.

În tradiţia ortodoxă rusă, mama îşi binecuvintează copilul, închinându-l pe frunte cu semnul crucii, înainte ca acesta să plece într-o călătorie sau să treacă printr-o greutate. Creştinul îşi închină perna, la culcare, mâncarea, la masă, cât şi orice lucru folosit în cursul zilei, de la paharul cu apă şi până la lopata şi cartea de citit. Aceasta fac şi mulţi dintre părinţii din mănăstiri, simpli călugări, iar nu clerici.

Fiecare lucru poate fi înălţat sau pogorât din rostul lui natural !

Fiecare lucru poate fi înălţat sau pogorât din rostul lui natural, „pentru că orice făptura a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (I Timotei 4, 4-5)

Se poate vorbi de “un botez” al lucrurilor prin închinarea acestora lui Dumnezeu. Până la oferirea lor, înapoi, lui Dumnezeu, lucrurile sunt parcă într-o stare de neîmplinire, de aşteptare a împlinirii cuvântului liturgic: “Ale Tale, dintru ale Tale. Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.”

Fiecare lucru este un dar, el putându-se întoarce înapoi Dăruitorului – lui Dumnezeu – sau diavolului, celui care nu ne dă nimic, ba mai mult, ne ia cât poate de mult din viaţă şi lucruri, el fiind „tatăl minciunii”, al hoţiei şi al distrugerii.

Scoaterea materiei de sub puterea celui rău şi oferirea ei, înapoi, lui Dumnezeu este ceea ce se înţelege prin „preoţia universală”, prin preoţia fiecărui creştin în parte, ca purtător al mesajului mântuitor adus de Hristos.

După închinarea lucrurilor, acestea se află în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi a îngerului lor păzitor. Tot lucrul are un înger păzitor, rânduit de Dumnezeu la crearea lui, şi cu atât mai mult acel lucru care este neîncetat binecuvântat prin rugaciune şi închinarea cu semnul Sfintei Cruci.

Acest lucru este posibil deoarece materia se poate împărtăşi de harul necreat al lui Dumnezeu. Energiile necreate sunt împărtăşibile, iar omul şi materia au puterea de a se împărtăşi de ele. De aceea vorbim despre Sfânta Biserică, despre Sfintele Moaşte, despre Sfintele Icoane, despre Sfânta Aghiasmă, şi alte asemenea lucruri sfinte.

Materia are capacitatea de a primi harul, binecuvântarea şi puterea lui Dumnezeu. Trebuie doar ca omul să îşi dorească acest lucru şi să înalţe lui Dumnezeu toate, spre a le lua înapoi binecuvântate, curate şi încărcate cu putere multă.

Pâinea poate ajunge Trupul Mântuitorului, dat creştinilor la Sfânta Liturghie, dar poate ajunge şi hrană pentru lacomie şi luptă între oameni. Vinul poate ajuge Sânge al Mântuitorului, dat creştinilor la Sfânta Liturghie, dar poate ajunge şi materie pentru beţie şi aprindere trupească. Tot aşa, fiecare lucru poate fi înălţat sau denaturat din rostul lui.

Seara, fiecare creştin trebuie să îşi închine patul şi perna, precum şi este îndemnat la sfârşitul Rugăciunilor de seară, în Ceaslov, după rugăciunea închinată Sfintei Cruci: „Apoi să-ţi săruţi Crucea şi să faci semnul Sfintei Cruci pe locul unde vrei să te culci, de la cap până la picioare, asemenea şi spre toate laturile.”

Femeile creştine de la ţarp încă mai închină cu palma cele pe care le dau de pomană. Astfel, pâinea, colacul, lumânarea, cât şi orice alte lucruri, sunt închinate de ele cu catul palmei, în lung şi în lat, rostind rugăciune de pomenire.

A face semnul Sfintei Cruci pe orice lucru, a închina orice lucru lui Dumnezeu, a face rugăciune pentru orice, aceasta este calea şi lucrarea creştină de zi cu zi. Putem închina maşina, casa, mâncarea, hainele, cât şi orice lucru.

Închinarea lucrurilor şi puterea semnului Sfintei Cruci !

Sfântul Grigorie, Episcopul din Neocezareea, făcătorul de minuni, sărbătorit la 17 noiembrie, închina văzduhul dintr-o capişte idolească, unde rămâne peste noapte. În urma facereii semnului Sfintei Cruci în văzduh, toţi diavolii ascunşi în acea capişte au fugit, lăsând locul curat. Redau, în continuare, fragmentul cu pricina, din viaţa Sfântului Grigorie:

„Sfântul Grigorie, mergând la Neocezareea, în cale sa a avut prilej să dea de o capişte idolească. Era atunci seara şi căzuse şi o ploaie mare, de aceea sfântul a fost nevoit să intre în acea capişte idolească, împreună cu călătorii şi a rămas într-însa. Acolo erau mulţi idoli în care vieţuiau draci şi se arătau aievea slujitorilor lor şi vorbeau cu ei. Deci, înnoptând Sfântul Grigorie acolo, îşi săvârşea obişnuitele sale rugăciuni de miezul nopţii şi de dimineaţă, însemnând cu semnul Crucii văzduhul spurcat de jetfele idoleşti. Iar dracii, înfricoşându-se de semnul Sfintei Cruci şi de rugăciunile Sfântului Grigorie, au lăsat capiştea şi au fugit.

Făcându-se ziuă, Sfântul Grigorie şi-a urmat calea sa, care îi era înainte, împreună cu ceilalţi călători, iar slujitorul cel idolesc a intrat în capişte, după obiceiul său, vrând să aducă jertfă idolilor, însă n-a găsit pe draci, căci fugiseră de acolo. Dar, deşi aducea jertfă dracilor, nu i se arătau, precum se obişnuise mai înainte, încât slujitorul nu pricepea pentru care pricină au fugit zeii săi din capişte. El i-a rugat mult să se întoarcă iarăşi la locul lor, dar ei de departe strigau, zicând: “Nu putem să intrăm acolo, unde a fost străinul acela care mergea din pustie la Neocezareea.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie despre „şarpe de aramă din pustie”, vorbeşte şi el despre puterea semnului Sfintei Cruci, arătand cum numai privind cineva spre ea (spre închipuirea ei) se vindecă de moarte. Şi tot el zice că dacă numai închipuirea ei avea atâta putere, în pustie, Crucea în sine este cu atât mai tare decât aceea. „Nu era şarpele de aramă ? Şi totuşi ce putere ! Dar cum putea materia moartă să biruie moartea ? Putea pentru că ea reproducea chipul Crucii ! Şi să nu credem în realitatea însăşi a acestei Cruci, când ea avea o astfel de putere atunci, fiind numai preînchipuită ?!”

A face creştinul cruce pe orice lucru, a închina orice lucru lui Dumnezeu, a face rugăciune pentru orice lucru şi pentru orice lucrare, aceasta este calea şi lucrarea creştină de zi cu zi voită şi binecuvântată de Dumnezeu.

Preluat de pe site-ul ortodox Crestinortodox.com

Teodor Danalache

Parintele Arsenie Boca – Inceputurile unei vieti duhovnicesti de exceptie

ARSENIE BOCA * Raspuns la intrebarile cititorilor

In tinerete

Textele dedicate parintelui Arsenie Boca au starnit ecouri puternice si printre mai tinerii cititori ai revistei “Formula AS”, care ne solicita amanunte legate de inceputurile monahale ale parintelui si de anii in care a fost staret al Manastirii Sambata de langa Fagaras. Raspunsul pe care-l oferim este un fragment dintr-un text publicat in 1999 si a fost alcatuit cu ajutorul parintelui Daniil Stoenescu, ucenic al parintelui Arsenie Boca

Inceputul

Parintele Arsenie Boca a vazut lumina zilei in Tara Motilor. S-a nascut in 1910, pe 29 septembrie, in localitatea Vata de Sus, singurul copil al unei familii de oameni instariti. A facut liceul la Brad, unde s-a facut remarcat prin profunzimea gandirii si simtirii sale. Dupa terminarea liceului, intra la seminarul teologic din Sibiu, dupa care isi ia licenta la Cernauti. Avand o inzestrare artistica deosebita, este trimis la Bucuresti, unde urmeaza Scoala de Belle Arte. A treia facultate pe care o urmeaza este medicina, vreme de trei ani, dupa care este trimis de mitropolitul Balan la Sfantul Munte Athos, la schitul romanesc Prodromu, al carui staret era atunci Antipa Dinescu. Se pare ca scurta vietuire aici este prilejul unor experiente spirituale de exceptie. Din franturile povestite de parintele Arsenie, stim ca aici a postit vreme de 40 de zile neintrerupt, ca a avut o experienta iluminatoare. In 1939 se intoarce de la Muntele Athos in tara si devine staretul Manastirii Sambata de Sus, veche ctitorie brancoveneasca, care ajunsese o ruina, dupa ce a fost distrusa cu tunul de catre soldatii austrieci. In cativa ani, manastirea reinvie si la poalele Muntilor Fagaras ia nastere unul din cele mai puternice curente spirituale crestine din Romania interbelica.

fragment dintr-un articol aparut in Revista AS

Dumnezeu lucreaza in vietile noastre continuu dar noi nu bagam de seama, de cele mai multe ori, caile si persoanele prin care Tatal face acest lucru spre binele nostru , intotdeauna spre bine caci El singur cunoaste fara gres trebuintele noastre. Micile minuni adeseori trec neobservate oamenii avand tendinta sa considere ca este meritul lor in intregime atunci cand izbandesc intr-o problema oarecare din viata lor. Abia atunci cand mari si neasteptate lucruri se intampla, chiar si acei mai putin inclinati sa creada in minuni dumnezeiesti vor recunoaste natura deosebita a celor petrecute.
O natura aparte, “necunoscuta” , uimitoare…
O astfel de intamplare a fost sa fie viata de exceptie si activitatea de o sustinuta devotiune a celui care va fi considerat inca inainte de plecarea din aceasta lume “Sfantul Ardealului” , Arsenie Boca ,om , preot si duhovnic care a influentat si schimbat vietile sufletesti ale multimilor de credinciosi ce il cautau pentru sfat si indreptare. El ne indreapta si ne lumineaza chiar si acum de acolo de Sus unde se afla , precum a spus-o inainte de a pleca la Domnul. Parintele , cum ii spunea simplu, ucenicul lui Teofil Paraian , a fost una din marile minuni care s-a intamplat neamului nostru romanesc. Caci Dumnezeu a lucrat prin el si prin “talantii” daruiti lui la nastere.
“Parintele Arsenie Boca, ca trimis al lui Dumnezeu, este tocmai aceasta lucrare de o deosebita adancime duhovniceasca pe care el a lasat-o, iar noi, urmasi ai lui, trebuie sa ne hranim dintr-insa si sa ne ostenim cu toata ravna sa o ducem mai departe ca binecuvantare pentru nepotii si stranepotii nostri. Aceasta a fost si este misiunea parintelui Arsenie Boca , si el nu este mic inaintea lui Dumnezeu; de aceea il lauda credinciosii in biserici , la mormantul lui si in casele lor iar temelia credintei este in acesti inchinatori binecredinciosi.”(parintele Iustin Parvu)

Mi-a pricinuit mare bucurie , deci, citirea acestui articol care ne vorbeste despre interesul si dorinta tinerilor de astazi de a cunoaste cat mai multe lucruri despre mult daruitul nostru duhovnic. Semne bune ca lucrarea Lui Dumnezeu prin el va fi transmisa mai departe si deci continuata la modul conceput chiar de parinte care se ruga asa: “Invredniceste-ma, Doamne, sa fiu martor marturisitor martir al dumnezeirii Fiului Tau Iisus Hristos pe pamant”. Iar noi stim ca Dumnezeu Tatal i-a implinit ruga fierbinte.AMIN

Cristina David

Pogorarea in NOI a Sfantului Duh – Conditia Mantuirii

Pogorarea IN NOI a Sfantului Duh – conditia mantuirii<

“Cel ce a gresit dupa botez, vadit lucru, este dezbracat de Hristos, a pierdut imbrcamintea intru El si trebuie ca zi si noapte, cu credinta, cu post si cu lacrimi, sa ceara o noua imbracaminte in haina dreptatii lui Hristos. Hristos nu-i paraseste pe unii ca acestia cu totul, dar ii face sa-si simta goliciunea si-i misca sa se roage cu smerenie ca sa li se intoarca darul infranarii de la pacate. Cel ce nu este imbracat in Hristos nu poate implini poruncile lui. Sa ne rugam dar lui Hristos – singura noastra nadejde – ca sa ne izbaveasca de ranile patimase, sa ne sfinteasca simturile si sa ne invete pocainta si smerirea inimii. Leacul si tamaduitorul firii noastre slabite si bolnavicioase sunt Biserica si Domnul nostru Iisus Hristos. Daca El nu va intra in suflet si nu va imparati intr-insul in viata de acum, sufletul nu se va insanatosi si nu va avea nici o nadejde sa intre in Imparatia cerurilor (…) Dumnezeu ii invie din moartea duhovniceasca pe cei ce cred in Hristos inca din viata de acum. Ca semn al acestei invieri slujeste harul Sfantului Duh, pe care il da sufletului oricarui crestin, ca si cum i-ar da un alt suflet.Orice suflet crestin de aceea se si numeste credincios [duhovnicesc, n.n.], pentru ca i s-a incredintat Sfantul Duh al lui Dumnezeu. In trupurile unor asemenea oameni Domnul Iisus Hristos coboara din cer ca intr-un mormant, se uneste cu sufletele lor, pe care le invie din moartea duhovniceasca si carora le daruieste o vedenie harica a slavei acestei invieri”. (Sf. Simeon Noul Teolog);

“Inainte de plans si de lacrimi, nimeni sa nu ne amageasca cu vorbe desarte (Efeseni V, 6), nici sa nu ne amagim pe noi insine. Caci inca nu este in noi pocainta, nici adevarata parere de rau, nici frica de Dumnezeu in inimile noastre, nici nu ne-am invinovatit pe noi insine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simtirea judecatii viitoare si a chinurilor vesnice. Caci daca ne-am fi invinovatit pe noi insine si am fi dobandit acestea si am fi ajuns la ele, indata am fi varsat si lacrimi. Iar fara de acestea, nici invartosarea inimii noastre nu se va inmuia vreodata, nici sufletul nostru nu va dobandi smerenie, nici nu vom izbuti sa ne facem smeriti. Iar cel ce nu s-a facut astfel, nu se poate uni cu Duhul Sfant. Si cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curatie, nu poate sa ajunga la vederea si cunostinta lui Dumnezeu si nu e vrednic sa se invete tainic virtutile smereniei (Sf. Simeon Noul Teolog);

“Ce altceva este cheia cunostintei daca nu harul Sfantului Duh, dat prin credinta, care produce cunostinta in adevar si deplina cunostinta si care deschide mintea noastra incuiata si acoperita, precum de multe ori, in multe chipuri si parabole – fara sa mai vorbesc de lamuririle de fata v-am spus-o si iarasi v-o spun. Usa este Fiul, caci zice: “Eu sunt usa (Ioan 10, 7). Cheia usii este Duhul Sfant: “Luati, zice, Duh Sfant; carora veti ierta pacatele vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute” (Ioan 20, 22-23). Iar casa este Tatal: “In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt” (Ioan 14, 2). Luati aminte la intelesul duhovnicesc al cuvantului. Daca cheia nu deschide – caci zice “Acestuia portarul ii deschide” (Ioan 10, 3) – usa nu-i deschisa: nimeni nu intra in casa Tatalui, precum zice Hristos: ‘Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine‘ (Ioan 14, 6)” (Sf. Simeon Noul Teolog)

“Cei care nu implinesc in practica poruncile lui Hristos nu se pot invrednici de descoperirea Duhului Sfant, ca aceia care au privegheat intru ele, le-au implinit si si-au varsat sangele pentru ele. Caci precum un om, luand o carte pecetluita si inchisa, nu poate vedea ce este scris intr-ansa, nici nu poate intelege despre ce este vora cata vreme cartea ramane pecetluita, chiar daca ar fi invatat el toata intelepciunea lumii, tot asa si cel care are pe buze toate Sfintele Scripturi, precum am zis, nu va putea niciodata cunoaste, nici vedea tainica si dumnezeiasca slava, precum si puterea ascunsa in ele, daca nu va strabate toate poruncile lui Dumnezeu si nu va primi ajutorul Sfantului Duh, care sa-i deschida cuvintele ca o carte si sa-i arate tainic slava pe care ele o cuprind; si nu numai pe acestea, ci si bunatatile lui Dumnezeu ascunse in ele si sa-i descopere viata vesnica care izvoraste din ele. Bunatati care raman neacoperite si cu totul nearatate celor care le nesocotesc si le dispretuiesc. Lucru firesc! Fiindca ei au pironit toate simtirile de desertaciunile lumii si fiindca n-au alta dorire decat placerile vietii si frumusetile trupesti si, avand intunecata privirea sufletului, nu pot vedea frumusetile cele intelegatoare ale negraitelor bunatati ale lui Dumnezeu“. (Sf. Simeon Noul Teolog);

“Da, fratii mei, prin faptele voastre alergati spre El; da, prieteni, treziti-va; da, nu va lasati intrecuti; da, nu vorbiti impotriva voastra inselandu-va pe voi insiva! Nu spuneti ca este cu neputinta sa primesti Duhul Sfant. Nu spuneti ca fara El este cu putinta sa fiti mantuiti Nu spuneti ca poti sa Il ai fara sa stii…” (Sf. Simeon Noul Teolog);

S-a pogorât Duhul Sfânt si ramâne în Biserica, savârsind lucrarea lui Hristos în fiecare credincios. Fiecare crestin este partas al Duhului. Acest lucru este atât de trebuincios, ca cel care nu are Duhul nu este al lui Hristos. Asadar, cerceteaza-te binisor: oare este în tine Duhul harului? Caci el nu ramâne la toti, ci se mai întâmpla sa si plece. Iata semnele lucrarii Duhului în om: mai întâi vine duhul pocaintei si îl învata pe crestin a se întoarce catre Dumnezeu si a-si îndrepta viata; duhul pocaintei, savârsindu-si lucrarea, îl încredinteaza pe crestin duhului sfinteniei si curatiei, caruia îi urmeaza, în sfârsit duhul înfierii. Trasatura celui dintâi e râvna iubitoare de osteneala; trasatura celui de-al doilea – caldura si dulcea ardere a inimii; trasatura celui de-al treilea – simtirea înfierii, ce face sa iasa din inima suspinarea catre Dumnezeu: “Avva Parinte!“. Ia aminte pe care din aceste trepte te gasesti. Daca pe nici una, se cuvine sa te îngrijesti mai mult de sufletul tau“. (Sf. Teofan Zavoratul)

Metanierul – obiect de cult crestin ortodox

Metanierul este mult drag sufletului ortodox.

Cu metanierul in mana au vietuit si adormit in Domnul cei mai multi sfinti ai Bisericii, cu metanierul s-a pus stavila celor mai multe ispite si lupte aduse de potrivnicul diavol, cu metanierul in mana s-au facut minuni si s-au aprins inimi de dragoste nebuna pentru Dumnezeu. Dar, oare cunoastem toate cele despre metanier, rostul si dreapta folosinta a acestuia?

Parintele Teofil Paraianu, vorbind despre metanier, spune: “Obiectul acesta, metaniile, este un suport material pentru o lucrare spirituala care nu se face de la sine, nu se realizeaza de la sine. Si atunci omul se ajuta si cu ceva material, cu obiectul acesta pe care avandu-l in mana, isi aduce aminte mai repede ca trebuie sa zica rugaciunea, iar neavandu-l in mana de multe ori se intrerupe din rugaciune, isi uita de indatorirea de a avea in toata vremea in minte, in inima, in cuget si in gura numele Domnului Iisus, isi uita ca trebuie sa spuna: Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.”

Ce este acest sirag de metanii, numit “metanier” ?

Siragul de metanii este negru, asemenea si hainele preotilor si ale calugarilor. Culoarea negru nu este suparare, nici ura pentru viata, ci bucurie intru moartea si invierea lui Hristos. Prin doliul hainelor, crestinii arata dorinta de a urma lui Hristos, urmanad ca si ei sa moara lumii, spre a invia cu El. Aceasta se arata si din faptul ca la capatul nodurilor, o cruce aminteste de rastignirea fata de lume si de ridicarea crucii de fiece zi.

Lana este materialul ce trebuie folosit in impletirea minunatelor noduri crestine, iar nu firul de plastic ori alte produse ale mainii omului. Lana este un produs natural, adus de ascultatoarele si cumintile oi, acestea din urma ducandu-ne si pe noi cu gandul la ascultarea crestina si la pilda cu Blandul Pastor, la Hristos cel numit “Mielul lui Dumnezeu Cel ce a ridicat pacatele lumii”.

Metanierul

Ciucurele de la metanier, numit in limbajul monahal vechi “canaf”, este un detaliu din ce in ce mai trecut cu vederea si mai neinteles. Astfel, la un moemnt dat am ajuns sa cred ca acesta este un detaliu pur decorativ. Insa, spre marea mea bucurie, s-a dovedit ca nu este asa. Canaful era folosit de marii rugatori, si inca este folosit de catre unii, spre stergerea lacrimilor ce izvorau in urma rugaciunilor aprinse catre Dumnezeu.

Cum si de ce a aparut metanierul in mana rugatorilor ?

Mai inainte ca Domnul sa lumineze mintea calugarului nevoitor ce a lucrat primul metanier, parintii se foloseau de boabe de cereale sau de pietricele, spre a se aduna in rugaciune si spre a nu se pierde cu mintea. Astfel, in cartea “Pelerinul rus“, citim cum rugatorul se folosea de doua castroane, luand boabele dintr-unul si mutandu-le intr-altul. Aceasta avea acelasi rost ca si metanierele de mai tarziu: concetrarea si adunarea mintii.

Primul metanier din lana este considerat a fi cel impletit de catre Sfantul Pahomie cel Mare, in secolul al IV-lea. Motivul lucrarii acestui obiect a fost dragostea fata de fratii si calugarii ce nu stiau sa numere, ori se incurcau un numarat, la facerea rugaciunilor ori a metaniilor mari. Astfel, vedem cum ca el a fost mai intai folosit doar in mediul monahal, de aici intinzandu-se la tot crestinul din lume, spre mare ajutor in rugaciune.

Calugar din Manastirea Valaam - metanier il ajuta la rugaciune

Despre primul metanier se zic urmatoarele: un calugar a dorit sa impleteasca noduri pe o sfoara, spre a numara rugaciunile din canonul zilnic, insa incercarile sale se dovedeau de prisos, caci diavolul nu inceta a desface nodurile facute de acesta, drept pentru care, in cele din urma, dupa multa rugaciune, un inger i-a aparut in vedenie si i-a aratat cum sa le faca, in asa fel incat diavolul sa nu le mai desfaca. Nodurile au fost facute numai din cruci suprapuse.

Cum se foloseste metanierul ?

In randuiala tunderii in monahism, cand i se dau metaniile celui ce se tunde, se spune astfel: “Fratele nostru, primeste sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu, spre rugaciunea din tot ceasul catre Hristos.” Astfel trebuie vazut metanierul de catre orice credincios, iar nu numai de catre calugarul nevoitor.

Sa ne fereasca Domnul de ispita de a primi gandul potrivnic ce ne spune cum ca metanierul este al calugarilor, singurii datori cu rugaciunea neincetata. Tot crestinul este dator a se ruga, si inca a se ruga neincetat, caci Hristos ne cheama pe toti la desavarsire, iar nu numai pe calugari. Desi, metanierul nu este un obiect strict monahal, ci el trebuie sa fie folosit si de catre crestinii din lume. Apostolul Pavel ne spune tuturor, inca si astazi, prin cuvantul adresat tesalonicenilor: “Rugati-va neincetat.” (I Tesaloniceni 5,17)

Canonul de rugaciune, metaniile facute pana la pamant, cat si orice alte rugaciuni, se pot face cu mult mai usor folosindu-se metanierul. Acesta ne ingaduie sa ne concentram mintea la cuvintele rostite, iar nu la numarul acestora. Metanierul se tine in mana stanga, intre degetul mare si cel aratator, cu mana dreapta inchinandu-ne, iar cu gura rostind rugaciuna lui Iisus. Trupul poate sta in picioare sau in genunchi, cu capul plecat, intr-o pozitie de umilinta, ori cu el drept, privind spre icoana Mantuitorului. Se poate sta si pe un scaunel, pentru ca oboseala trupului sa nu ne impiedice mintea de la gandirea cuvintelor celor sfinte.

Metanierul

Metanierul este folosit, cel mai adesea, pentru a rosti rugaciuni scurte si multe. Astfel, cea mai rostita rugaciune este cea a lui Iisus. Aceasta poate fi spusa in mai multe chipuri, astfel: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!” sau “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul!” sau “Doamne Iisus, miluieste-ma!” sau “Iisus, miluieste-ma.”. El se mai poate folosi insa si cu alte rugaciui scurte, precum: “Dumnezeule, milosiv fii mie, pacatosului!” sau “Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.”

Tot timpul si in orice ceas, oricand iti amintesti, metanierul poate sa se invarta pe degetul tau, gura rostind scurtele si sfintele rugaciuni: in pat, pentru a adormi, pe drum, in statie, in lift, in masina, la serviciu, la toaleta, oriunde am fi si orice am face. Oricat de putina ar fi rugaciunea, fie ca aceasta sa ne inseteasca neincetat, de-a lungul intregii zile si al noptii.

Teodor Danalache

SFANTUL IERARH IGNATIE despre cea mai grea si mai importanta confruntare, de care ne e groaza si de care tot fugim: CRESTINUL FATA IN FATA CU PATIMILE SALE

SFANTUL IERARH IGNATIE despre cea mai grea si mai importanta confruntare, de care ne e groaza si de care tot fugim: CRESTINUL FATA IN FATA CU PATIMILE SALE

“Pe cunoasterea si recunoasterea neputintei noastre se zideste toata zidirea mantuirii”

Rugaciune catre Sfantul Ierarh Ignatie Briancianinov

O, mare, preaminunate si bineplacutule al lui Hristos, Parinte Ierarhe Ignatie! Primeste cu milostivire rugaciunile pe care cu dragoste si recunostinta ti le aducem! Auzi-ne pe noi, cei sarmani si neajutorati, care cu credinta si iubire la tine cadem si cerem calduroasa ta solire pentru noi inaintea Scaunului Domnului Slavei. Stim ca mult poate rugaciunea dreptului, care milostiv face pe Stapanul. Tu, din anii prunciei tale, pe Domnul cu inflacarare l-ai iubit si numai Lui a-I sluji voind, toate cele frumoase ale lumii acesteia intru nimica le-ai socotit. Tu, lepadandu-te de tine si luandu-ti crucea ai urmat lui Hristos. Tu de voie ai ales calea cea stramta si mahnicioasa a vietii monahicesti si pe aceasta cale virtuti mari ai dobandit. Tu, prin scrierile tale, inimile oamenilor de cea mai adanca evlavie si supunere catre Atotputernicul Ziditor le-ai umplut, iar pe pacatosii cei cazuti cu inteleptele tale cuvinte a-si cunoaste nimicnicia si a alerga intru pocainta si smerenie la Dumnezeu i-ai povatuit, imbarbatandu-i cu nadejdea in milostivirea Lui. Tu, pe cei ce alergau la tine afara nicicand nu i-ai scos, ci parinte iubitor de fii si bun pastor tuturor le-ai fost: nici acum nu ne parasi pe noi, care tie cu osardie ne rugam si la ajutorul si acoperamantul tau scapam.

Cere pentru noi de la Domnul Cel iubitor de oameni sanatate sufletului si trupului, neclintita fa credinta noastra, intareste puterile noastre care slabesc intru ispitele si intristarile veacului acestuia, incalzeste cu focul rugaciunii sufletele noastre cele reci, ajuta-ne, ca prin pocainta fiind curatiti, sfarsit crestinesc vietii noastre sa primim si in camara cea preaimpodobita a Mantuitorului sa intram dimpreuna cu toti cei alesi, si impreuna cu tine sa ne inchinam Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Amin!

via Război întru Cuvânt » SFANTUL IERARH IGNATIE despre cea mai grea si mai importanta confruntare, de care ne e groaza si de care tot fugim: CRESTINUL FATA IN FATA CU PATIMILE SALE.

Despre indoiala in credinta – Parintele Cleopa — predica la Duminica Tomii

Despre indoiala in credinta – Parintele Cleopa

Predica la Duminica Tomei

Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut (Ioan 20, 29)

Hristos a inviat !

Iubiti credinciosi,

In prima zi a Sfintelor Pasti, seara, ne spune Sfintul Apostol si Evanghelist Ioan, S-a aratat Iisus Hristos inviat ucenicilor Sai, ascunsi de frica iudeilor, intr-o camera incuiata din Ierusalim si le-a spus: Pace voua! Dupa ce i-a linistit, ca erau tulburati si cuprinsi de frica si i-a incredintat de Invierea Sa din morti, aratindu-le miinile si coasta strapunse de cuie si sulita pe cruce, le-a adaugat: Precum M-a trimis pe Mine Tatal, asa va trimit si Eu pe voi (Ioan 20, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovaduire, avind misiunea sa vesteasca Evanghelia mintuirii la toate neamurile pamintului.

Dar pentru a-i intari cu putere de sus la aceasta misiune dumnezeiasca de innoire a lumii, Mintuitorul a suflat asupra lor Duh Sfint, si le-a dat putere sa ierte pacatele oamenilor, zicind: Luati Duh Sfint! Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine vor fi tinute (Ioan 20, 22-23). Nimeni nu poate propovadui pe Hristos daca nu este trimis de Dumnezeu si daca nu este intarit si sfintit de harul Duhului Sfint. Insa nu este destul pentru mintuire numai sa citim Sfinta Scriptura si sa ascultam cuvintul Evangheliei. Trebuie sa-l si facem. Nu era suficienta Apostolilor si ucenicilor Domnului numai propovaduirea cuvintului. Ea singura nu poate mintui fara pocainta. Apostolii aveau datoria sa-i invete voia lui Dumnezeu, dar sa-i curete si de pacate, adica sa le dezlege pacatele prin spovedanie, fara de care nu poate fi iertare, pocainta si mintuire. De aceea Domnul intemeiaza acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmasii lor, episcopii si preotii, sa spovedeasca pe cei ce cred, si sa-i dezlege de pacate. Aceasta este singura cale de mintuire a crestinilor: Credinta dreapta in Dumnezeu, implinirea poruncilor evanghelice si dezlegarea pacatelor prin spovedanie.

Dar, cu rinduiala dumnezeiasca, apostolul Toma nu era de fata cu ceilalti apostoli cind S-a aratat Domnul. Si cind i-au spus toti: Am vazut pe Domnul! el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit sa creada, pina nu a vazut cu ochii si a pipait cu mina ranile Mintuitorului (Ioan 20, 25). Dupa opt zile, adica in Duminica a doua dupa Inviere, iarasi S-a aratat Iisus Hristos ucenicilor Sai, trecind prin usile incuiate. Atunci era si Toma de fata. Dupa ce le-a zis din nou: Pace voua, a spus cu mustrare pentru Toma: Adu-ti degetul tau incoace si vezi miinile Mele, si adu-ti mina ta si o pune in coasta Mea; si nu fi necredincios, ci credincios! (Ioan 20, 26-27). Iar Toma pipaind si vazind ranile Domnului, cuprins de frica si uimire, a strigat cu smerenie si credinta:Domnul meu si Dumnezeul meu! Mintuitorul insa l-a mustrat pentru putina lui credinta, zicind: Pentru ca M-ai vazut, Tomo, ai crezut? Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 28-29).

Toma era un apostol indoielnic. El a crezut numai dupa ce a vazut si a cercetat adevarul, pipaind ranile lui Hristos. De aceea l-a si mustrat Domnul, caci credinta vine din auz, iar nu din pipaire si vedere. Credinta vine din interior, din inima, iar nu din afara. Credinta vine din cuvint. Din cuvintul de invatatura auzit din gura mamei si a tatei. Caci parintii trupesti ne sint primii dascali de religie in viata. Apoi, credinta noastra in Dumnezeu ne vine si se intareste in noi din predica preotului la biserica, din sfaturile date de batrini, din citirea cartilor sfinte si mai ales din cuvintele si invataturile pe care le auzim si le citim zilnic in Sfinta Evanghelie.

La formarea noastra duhovniceasca si la sporirea dreptei credinte in inimile noastre cel mai mare rol il au parintii trupesti care ne-au nascut si parintii sufletesti care ne-au invatat si ne-au crescut in frica de Dumnezeu, adica preotul satului, duhovnicul si nasul de botez. Cind parintii trupesti si cei sufletesti sint buni si isi fac datoria crestina fata de sufletele pe care le cresc si le pastoresc, atunci se nasc si se formeaza crestini buni, copii ascultatori de parinti, tineri cuminti si evlaviosi. Iar cind parintii trupesti sint necredinciosi si stapiniti de patimi, iar cei sufletesti sint indiferenti si nepasatori fata de fiii lor sufletesti, atunci copiii sint rai si neascultatori, tinerii sint necredinciosi sau indoielnici si cauta dovezi vazute, ca Toma, pentru a crede in nevazutul Dumnezeu. Cei casatoriti vin rar la biserica fiind inconjurati de griji pamintesti; multi isi ucid copiii si unii isi distrug familia si pacea sufletului prin divort. Dar si batrinii care n-au avut in tinerete o viata religioasa profunda isi sfirsesc viata in betii si indiferenta religioasa, spre osinda sufletelor lor.

De vom cugeta mai mult la indoiala apostolului Toma, vom intelege mai bine slabirea credintei in Dumnezeu in zilele noastre si urmarile ei cumplite, pe care le traim.

Iubiti credinciosi,

Indoiala lui Toma la Invierea Domnului a avut si un rol providential. Caci, prin pipairea ranilor Mintuitorului, Toma dovedeste celor necredinciosi ca Hristos a avut cu adevarat trup omenesc, asemenea noua, afara de pacat si ca a patimit cu trupul pe cruce pentru mintuirea lumii. Iar daca Toma s-a indoit de Invierea Domnului, dupa ce si-a pus mina in coasta Lui, s-a cait de necredinta sa si, cazind in genunchi, si-a marturisit cu lacrimi credinta si pacatul sau, prin aceste cuvinte: Domnul meu si Dumnezeul meu!

Oare citi dintre crestinii de astazi nu cad in pacatul indoielii si al necredintei in Dumnezeu? Insa se intorc la credinta, cu cainta si smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii si Petru s-a lepadat de Hristos prin cuvintele: Nu cunosc pe omul acesta! (Matei 26, 74). Dar indata dupa cintatul cocosului, din miezul noptii, Petru a iesit afara si a plins cu amar. Toata viata s-a cait Petru de caderea si necredinta sa. Dar dintre noi citi crestini nu se indoiesc de existenta lui Dumnezeu? Citi nu-L injura si-L hulesc? Citi nu cauta dovezi si zic: “Nu cred pina nu vad!” Citi nu cauta sa pipaie ranile si coasta Domnului, cautind dovezi ale existentei lui Dumnezeu prin pamint, prin marturii vechi, prin tainele planetelor si ale Universului? Citi nu zic dintre crestini: “Aici este raiul si iadul! Aici pe pamint este totul!” Iar cind se vad bolnavi, in fata primejdiei, a saraciei si a mortii, nici atunci nu se caiesc ca Toma, sa zica: “Tu esti Domnul meu si Dumnezeul meu! Acum cred in Tine Doamne, ca Tu m-ai zidit si m-ai mintuit. Iarta-ma de necredinta mea!” Nici macar la batrinete nu se intorc la Dumnezeu ca sa plinga cu amar ca Petru, viata lor din tinerete, cheltuita in desfriu, in rautati si necredinta.

Putini sint acei ce se pocaiesc de pacate la batrinete. Cei multi mor asa cum au trait, in necredinta si nepocainta, spre a lor vesnica osinda. Cu adevarat, mare dar este credinta in Dumnezeu insotita de fapte bune! De aceea a si zis Mintuitorul catre Toma cea de-a zecea fericire: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 29). Iar cu alt prilej a zis catre ucenicii Sai: Fericit este cel ce nu se va sminti intru Mine (Matei 11, 6). Adica nu se va sminti din dreapta credinta in Dumnezeu, cum s-au smintit multi in zilele noastre.

De ce credeti ca se smintesc unii crestini in Hristos si cad din dreapta credinta apostolica in tot felul de secte si grupari religioase? Pentru ca ei vor sa cuprinda cu mintea lor tainele si dogmele credintei. Ei vor sa pipaie cu ratiunea lor limitata miinile si coasta Domnului, adica vor sa inteleaga adincul cel nepatruns al credintei, mai mult decit este dat omului sa inteleaga.

Dar cei mai multi se leapada si se smintesc de Biserica intemeiata de Hristos din cauza mindriei si a neascultarii lor. Se smintesc de Maica Domnului si din mindrie si neascultare o defaima spunind ca ar fi fost o femeie de rind. Se smintesc de Sfinta Cruce si din aceleasi pricini spun ca este un semn de ocara, iar nu arma a crestinilor impotriva diavolilor, sfintita cu singele lui Hristos. Se smintesc de sfintele icoane si le numesc idoli, neintelegind sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinti si de cinstea data lor si-i numesc oameni de rind, iar pe ei se numesc drepti si mintuiti.

Se smintesc de preoti, nu le recunosc harul Duhului Sfint primit la hirotonie si ii judeca. Se smintesc de Tainele Bisericii intemeiate de Hristos, prin care se revarsa harul Duhului Sfint si le refuza pe toate. Se smintesc de invatatura Sfintei Scripturi si o rastalmacesc dupa voia si mintea lor, spre a lor osinda si amagirea multora.

De vom ramine insa statornici si ascultatori in sinul Bisericii Ortodoxe si vom pastra cu sfintenie dreapta credinta data noua de Hristos, ne vom izbavi de necredinta lui Toma, de sminteala religioasa a sectelor si vom intelege cum trebuie inteleasa invatatura Sfintei Evanghelii in sensul adevarat al celor doua fericiri: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! si Fericit este acela ce nu se va sminti intru Mine!

Iubiti credinciosi,

Se cade noua astazi, sa ne bucuram ca stam neclintiti in dreapta credinta si sintem fii ai Bisericii lui Hristos de doua mii de ani. Necredinciosii se leapada si cauta sa vada pe Dumnezeu cu ochi trupesti; indoielnicii vor sa pipaie ranile Domnului; cei slabi in credinta cauta minuni; sectele parasesc Biserica, rastalmacesc dogmele credintei si vestesc alta Evanghelie; cei robiti de patimi amina pocainta, iar noi, fiii invierii si fiii lui Dumnezeu dupa har, sa-I raminem credinciosi pina la sfirsit, stiind ca cel ce va rabda toate pina la sfirsit, acela se va mintui (Matei 24, 13). Astazi, a opta zi dupa Sfintele Pasti, Domnul inviat S-a aratat Apostolilor si le-a dat pacea Duhului Sfint dupa care suspina toata lumea. Astazi Mintuitorul l-a incredintat pe Toma ca a inviat cu adevarat si ne incredinteaza si pe noi ca vom invia cu totii la judecata de apoi.

De aceea sa ne bucuram pentru inviere. Sa ne bucuram pentru marturisirea de credinta a lui Toma si sa ne rugam lui Dumnezeu ca si ceilalti indoielnici in credinta si doritori de semne si minuni, tineri sau batrini, rude, vecini si chiar fii, sa martu-riseasca si ei pe Hristos impreuna cu Apostolul Toma. Sa ne bucuram cu adevarat ca avem cu noi, in miinile noastre, pe Domnul inviat si sintem izbaviti de chinurile sufletesti ale necredintei si indoielii.

Noi credem in Dumnezeu si nu cautam sa iscodim tainele credintei sau sa pipaim coasta Domnului. Cerul instelat ne arata puterea Lui. Soarele si luna ne amintesc de stralucirea Lui. Florile cimpului si armonia creatiei ne incredinteaza ca Dumnezeu este frumusete. Copiii cei nevinovati, asemenea ingerilor, ne amintesc de bunatatea lui Dumnezeu si ne indeamna la sfintenie. Mamele cu pruncii la sin, cind se roaga, ne aduc aminte de Maica Domnului cu pruncul Iisus in brate, care se roaga pentru mintuirea lumii.

Pentru toate acestea sa ne intarim mai mult in credinta si sa ne bucuram. Ne putem si noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu vointa si chiar cu trupul, dar nu cu nevrednicie sau cu indoiala ca apostolul Toma. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinta, evlavie si rugaciune curata, duhovniceasca. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi si a altor carti ziditoare de suflet.

Cu vointa ne atingem de Domnul prin savirsirea faptelor bune, in dragoste si smerenie. Iar cu sufletul si cu trupul ne hranim si ne unim mistic cu Hristos Mintuitorul prin Sfinta Impartasanie, care este cea mai inalta cale de unire a noastra cu Hristos, fara de care nu ne putem mintui.

Va reamintim ca astazi, la Duminica Tomei, numita si “Pastele blajinilor” in unele sate ies credinciosii la cimitir unde fac pomenire, dau de mincare unii altora si cinta cu totii troparul Invierii. Pastrati cu sfintenie acest obicei crestinesc. De altfel fiecare Duminica este un Paste, este ziua Invierii Domnului, ziua bucuriei si a mintuirii noastre.

Sa pastram cu sfintenie credinta curata si fierbinte in Dumnezeu. Sa ne ferim de necredinciosi, de sectanti si de indoielnici, ca sa nu cadem in cursele lor. Sa pastram cu grija frumusetea cultului ortodox si toata traditia strabuna mostenita de la inaintasi si sa traim in pace si iubire unii cu altii, ca impreuna sa cintam cu ingerii “Hristos a inviat!”. Amin.

Izvorul Tamaduirii – praznic inchinat Maicii Domnului

Izvorul Tamaduirii – praznic inchinat Maicii Domnului

In fiecare an, in vinerea din Saptamana Luminata, Biserica Ortodoxa sarbatoreste Izvorul Tamaduirii. Este un praznic inchinat Maicii Domnului, menit sa arate rolul Fecioarei Maria in lucrarea mantuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tamaduirii aminteste de o serie de minuni savarsite la un izvor aflat in apropierea Constantinopolului. “Cu putin timp inainte de a ajunge imparat, Leon cel Mare (457-474) se plimba printr-o padure din apropierea Constantinopolului. A a intalnit un orb ratacit, care l-a rugat sa-i dea apa si sa-l calauzeasca spre cetate. La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunandu-i:  “Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape! Patrunde, Leone, mai adanc in aceasta padure si luand cu mainile apa tulbure potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati”. Leon a facut intocmai, iar orbul a inceput sa vada. Dupa ce a ajuns imparat, Leon a construit langa acel izvor o biserica. La randul sau, imparatul Justinian  (527-565)  care suferea de o boala grea si s-a vindecat dupa ce a baut apa din izvor a construit o biserica si mai mare. De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli si a tamaduit diferite rani si suferinte.

Credinciosii care merg astazi la Istanbul – numele nou al vechii cetati a Constantinopolului – pot sa se inchine in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea unde exista pana astazi izvorul cu apa tamaduitoare al Maicii Domnului.

De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele

Crestinii ortodocsi vin astazi la biserica pentru a lua parte la slujba de sfintire a apei, cunoscuta si sub numele de Aghiasma Mica.

In romana, in vorbirea populara, pen­tru Aghiasma mare de la Boboteaza, ca si de la Sfintirea apei mici sau “sfestanie”, se spune in popor aiasma sau aiazma, de unde, cu afereza lui a initial neaccentuat, avem iasma sau iazma. In cultul crestin “aghiasma” a dobandit sensul specific de apa sfintita. Din limba greaca, cuvantul aghiasma a trecut si la bulgari, odata cu crestinarea lor, agiazma, la sarbi agiazma, iar prin filiera slava s-a primit in romana formele agheasma, aghesmui, aghesmuit, aghiazmatar, agheazmator (vas, recipient pentru aghiasma) .In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de  “Aratare urata si rea, naluca, vedenie”, este indicat ca si in DLR cu etimologie ne­cunoscuta.In DLR avem mentiunea ca in Banat pentru aiasma sau aiazma se foloseste si iasma. Precizarea este importanta, fiindca ne duce la etimo­logia cuvantului iazma sau iasma. Se cere o explicatie in legatura cu sensul cuvantului iasma-iazma, de “aratare urata si rea, naluca, vedenie”, contrar sensului originar de “apa sfintita”.  Explicatia este urmatoarea. Atunci cand preotul sfinteste apa, la sfarsit, canta troparul: “Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta , biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau”.  Cand se canta troparul, preotul stropeste pe credinciosi in cele patru puncte cardinale cu apa sfintita, spre alungarea “celui potrivnic”, adica a celui rau, a celui urat, care este naluca, ve­denie rea, satana. De la actiunea stropirii cu apa sfintita si rostirea cantarii ei, s-a retinut in popor scopul urmarit prin aiasma – aiazma – iazma, de a alunga “aratarea urata si rea”, adica duhul cel rau, satana, de unde, prin sinonimie semantica, si denumirea iazmei a ramas de “ara­tare urata si rea…”.

La unul fara suflet, trebuie unul fara de lege, si la unul fara lege, trebuie unul fara suflet — proverbe comentate

Despre dreptate: « La unul fără suflet, trebuie unul fără-de-lege şi la unul fără lege, trebuie unul fără suflet. »

Ecuaţia „cel fără de suflet” – „cel fără de lege”

Proverbul acesta românesc , de un bun simţ care dă frisoane, îmi pare o cugetare bună de împlântat în minte şi în inimă, ca să ne aducem aminte de el zilnic. Pentru că zilnic, acolo unde lucrăm sau pe stradă sau la radio sau la televizor sau în ziare, ne întâlnim atât cu cei „fără de suflet” cât şi cu cei „fără de lege”. Şi, din cauză că suntem scandalizaţi de nedreptăţile / fărădelegile şi cruzimile pe care le vedem şi auzim zilnic, suntem înclinaţi să fim justiţiari (ca în filme) sau să pedepsim, gândindu-ne că aceia îşi merită pe deplin pedeapsa. Ca în filmele cu „cel rău” şi „cel bun” (justiţiarul), ne bucurăm când „cel rău” este pedepsit, pentru că socotim că îşi merită pedeapsa. Totuşi, ceea ce merită unii şi alţii Dumnezeu singur ştie, pentru că Dumnezeu singur vede inima omului, şi nu judecă după cele exterioare, aşa cum facem noi. De aceea, pentru creştin dreptatea este a lui Dumnezeu, nu a omului, iar dreptatea care se face în lume prin sistemele de justiţie o preţuim  (pentru că este necesară unui fragil echilibru omenesc al lumii în care trăim), dar nu o absolutizăm.

Într-un mod foarte simplu şi intuitiv, proverbul acesta îi pune într-o singură „ecuaţie” atât pe cel fără de inimă (pe cel crud) cât şi pe cel fără de lege (zicem uneori : „un om fără nici un Dumnezeu” ,  adică un om capabil de orice).  În această „ecuaţie” creştinul, omul cu suflet, omul cu bun simţ nu-şi au locul.

Creştinul (omul normal) nu intră în dezbatere cu cel fără de lege după cum zice un alt proverb : Nu te certa cu cel nebun, că oamenii nu vor mai face diferenţa dintre voi. Nebunul nu e doar cel bolnav mintal, ci şi cel care „şi-a pierdut minţile”, cel care leapădă legea / învăţătura / înţelepciunea lui Dumnezeu : „Zis-a cel nebun întru inima sa : Nu este Dumnezeu !” (Psalm 13, 1 – „El a zis “Nu este Dumnezeu”, nu în înţelesul că a spus cu cuvântul, ci în înţelesul că nu a ţinut seama de Dumnezeu, nu l-a interesat de Dumnezeu.” – Părintele Teofil Părăian).

Creştinul, de asemenea, nu se consideră „băţul lui Dumnezeu” în faţa celui crud, ci mai degrabă lasă să strălucească în el însuşi harul, lumina, iubirea care vin de la Dumnezeu. Un cuvânt al sfântului Serafim de Sarov ilustrează foarte bine această atitudine : „Scopul vieţii omului nu este convertirea neamurilor, ci dobândirea Duhului Sfânt. Iar când omul dubândeşte pe Duhul cel Sfânt, atunci mii de oameni se vor converti în jurul lui.”

Aşadar, ca şi creştin, nu mă voi pune nici în pielea celui fără de lege, nici în pielea celui fără de suflet. Experienţa şi înţelepciunea omenirii, care s-au transcris în acest proverb, arată că,lipsiţi (de bunăvoie) de har şi lumina lui Dumnezeu, cel fără de inimă şi cel fără de lege îşi vin de hac unul altuia : La unul fără de suflet îi vine de hac unul fără de lege, iar la unul fără de lege îi vine de hac unul fără de minte.

 Judecata şi dreptatea sunt la Dumnezeu.

Pr Iulian Nistea

Redam mai jos cuvintele continand sfaturi duhovnicesti scrise de Sf Apostol Pavel in a sa Epistola catre Romani, cap 12:

 “Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. (verset 17)

Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. (verset 18)

Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei  (lui Dumnezeu) , căci scris este: “A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”. (verset 19)

Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.” (verset 21)

Amin

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 56 other followers

%d bloggers like this: