Category Archives: Rugaciunile de la Sfanta Liturghie

Rugaciuni catre Sfanta Treime

Sa ne rugam cu Parintele Cleopa!

Sa ne rugam cu Parintele Cleopa!

In Legea darului, inca de la inceputul slujirii Mantuitorului, Prea Sfantul Dumnezeu S-a aratat ca fiind un Dumnezeu in trei fete, sau in trei ipostasuri. Chiar de la Botezul Mantuitorului S-a aratat Sfanta Treime la Iordan. Caci Parintele a zis de sus: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit” (Matei 3, 17), Duhul Sfant a pogorat in chip de porumb[el], iar Fiul, intrupat in firea noastra, era in apele Iordanului. Iata de ce Biserica canta: “In Iordan botezandu-Te Tu, Doamne, inchinarea Treimii s-a aratat”.

Dar care sunt oare rugaciunile cele mai potrivite pentru Sfanta Treime?

1sfantatreime
Cea dintai rugaciune, cea mai scurta si mai mantuitoare, este aceasta, pe care o auziti mereu in Biserica: “Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh”. Acesta e prima rugaciune catre Sfanta Treime si cea mai scurta si mai dreapta in continutul ei dogmatic, pentru ca prin aceste cuvinte slavim persoanele Sfintei Treimi deopotriva: intai pe Tatal, pricina; al doilea, pe Fiul, Cel nascut mai inainte de toti vecii; al treilea, pe Duhul Sfant, Care de la Tatal purcede, fiind de un scaun si de o fiinta cu Fiul si cu Tatal.

Si care este rugaciunea de cerere cea mai scurta catre Sfanta Treime? Rugaciunea incepatoare: “Prea Sfanta Treime, miluieste-ne pe noi”. Sa o zicem aceasta mereu, acasa si pe drum: “Prea Sfanta Treime, miluieste-ma pe mine, pacatosul (sau pacatoasa)”. Si iarasi: “Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh”. Acestea le poti zice oricand; si facand asa, te rogi Prea Sfintei Treimi cu rugaciune dreapta si preaputernica.

Dar mai este o rugaciune nu tare lunga si foarte dreapta in continutul ei dogmatic alcatuita de Sfintii Parinti ai Bisericii din vechime: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi”. Cand zicem “Sfinte Dumnezeule”, ne adresam Tatalui; cand zicem “Sfinte tare” Fiului; cand zicem “Sfinte fara de moarte” Duhului Sfant. Iar la urma, zicand “Miluieste-ne pe noi”, ne inchinam tuturor persoanelor Sfintei Treimi deopotriva, ca Unui Singur Dumnezeu in Treime. Si de aceea aceasta cantare exprima insusi miezul credintei noastre.

Iubitii mei frati, in incheiere va spun numai: oriunde mergeti pe drum, oriunde stati, ziceti catre Sfanta Treime, cu glas sau in gand: “Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant. Treime Sfanta, slava Tie!”, si apoi: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi”, iar la urma: “Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh”. Amin.

(fragmente dintr-o predica rostita in 1968)
Lumea credintei, anul II, nr. 1(6)parintele-cleopa-16

http://bisericasfantatreime.com/Cum-sa-ne-rugam.html

 

Dogma Sfintei Treimi , o denumire mai potrivita ar fi TAINA Sfintei Treimi

Prin urmare, noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor şi nemuritor, veşnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul bunătăţii şi al dreptãţii, lumină spirituală, inaccesibil; putere, care nu se poate cunoaşte cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei voinţă. Căci poate pe toate câte le voieşte. Creeazã toate fãpturile, vãzute şi nevãzute, le ţine şi le conservă pe toate, poartă grijă de toate, le stăpâneşte pe toate, le conduce şi împărăţeşte peste ele în o împărăţie fără de sfârşit şi nemuritoare fără să aibă potrivnic, pe toate le umple şi nu este cuprins de nimic, ba mai mult, ea cuprinde universul, îl ţine şi îl domină. Străbate toate fiinţele fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice fiinţă, pentru că este suprafiinţială, mai presus de cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, mai presus de bine, mai presus de desăvârşire. Ea delimiteazã toate începătoriile şi toate cetele şi stă mai presus de orice începãtorie şi ceatã, este mai presus de fiinţă, de viaţă, de cuvânt, de idee. Este însăşi lumina, însăşi bunãtatea, însăşi viaţa, însăşi fiinţa, pentru cã nu are existenţa sau ceva din cele ce sunt de la altcineva. El este izvorul existenţei pentru cele care există, al vieţii pentru cei vii, al raţiunii pentru cei care participă la raţiune şi pentru toţi cauza bunătăţilor.Cunoaşte toate înainte de facerea lor.

Credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostase desăvârşite, dar adoratã într-o singurã închinăciune, mărturisitã şi adorată de toată făptura raţională. Ipostasele sunt unite fără să se amestece şi despărţite fără să se despartă, lucru care pare şi absurd.

Credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, în care ne-am şi botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: “Botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19)

Credem într-unul Tatăl, principiul şi cauza tuturora; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat şi nenăscut; este făcătorul tuturora. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi purcedătorul prea Sfântului Duh.

11sfnta treime

Credem şi într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Când spunem că Fiul este mai înainte de toţi vecii, arătăm că naşterea Lui este în afară de timp şi fără de început. Căci Fiul lui Dumnezeu, “strălucirea slavei, chipul ipostasei Tatălui” , înţelepciunea şi puterea cea vie , Cuvântul lui cel enipostatic, icoana substanţială, desăvârşită şi vie a nevăzutului Dumnezeu , nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl şi în Tatăl, născut din el din veşnicie şi fără de început. Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl şi Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, şi astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie. Căci este cu neputinţă să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească de a naşte. Iar facultatea de a naşte constă în a naşte din El, adică din propria Sa fiinţă ceva asemenea cu El după fire. Este însă necucernic să spunem cu privire la naşterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme şi că existenţa Fiului este posterioară existenţei Tatălui. Deoarece spunem că naşterea Fiului este din El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume că nefiind dintru început Tată a devenit pe urmă Tată. În adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuşi nu s-a făcut din fiinţa lui Dumnezeu. Ea a fost adusă, prin voinţa şi prin puterea Lui, de la neexistenţă la existenţă; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el dupã fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu provine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este cu totul deosebit de el.

o-duminica-binecuvantata-prieteni-dragi_dc1ce8d93e5bf8

De asemenea, credem şi în unul Sfântul Duh, Domnul şi făcătorul de viaţă, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul, împreună închinat şi slăvit cu Tatãl şi cu Fiul, ca fiind de aceeaşi fiinţă şi coetern. Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducător, izvorul înţelepciunii, al vieţii şi al sfinţeniei. El este şi se numeşte Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul; nezidit, desăvârşit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în purtare; El stăpâneşte întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeieşte, dar nu se îndumnezeieşte; desăvârșeşte, dar nu se desăvârșeşte; împărtăşeşte dar nu se împărtăşeşte; sfinţeşte, dar nu se sfinţeşte; mângâietor, deoarece primeşte rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui şi Fiului; purces din Tatăl şi dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zideşte prin El însuşi, dă fiinţă universului, sfinţeşte şi ţine.

Nu pot si nici nu indraznesc , simplu mirean cum sunt , sa comentez  adevarul revelat al Unicei Dumnezeiri in trei , nedespartite persoane  : Tatal,  Fiul si Duhul Sfant. Din Sfanta Scriptura am inteles acest fenomen , ne inchinam Dumnezeului nostru si ne adresam Lui , rugandu-ne , slavindu-L si cerandu-ne iertare : Slava Tatalui, Fiului si Sfantului Duh! AMIN

 

postare –  Cristina David

 

 

 

Pozitia credinciosilor in timpul sfintei liturghii : cand stam in picioare si cand ingenunchem

Cand se ingenuncheaza in biserica?

Nu de putine ori ne-a fost dat sa vedem ca in cadrul slujbelor din biserica sunt momente cand persoanele ingenuncheaza si altele in care stau in pozitie verticala, in picioare. Alteori, in anumite perioade din cursul unui an bisericesc, observam ca nu se mai ingenuncheaza nici in momentele pe care le cunosteam a fi insotite de acest gest.

120094_ingenunchere_w180

Pentru a intelege cand trebuie sa ingenunchem, se cuvine sa facem cateva precizari. Ingenuncherea este o pozitie de rugaciune. Credinciosul prin plecarea trupului infatiseaza starea cazuta a omului care a pierdut din cauza pacatului functia de mijlocitor intre cer si pamant (simbolizata de starea dreapta, in picioare). Ingenuncherea este semn al pocaintei si al supunerii depline. Omul ingenuncheat isi asuma starea nefireasca in care a ajuns din cauza pacatului, isi plange aceasta stare, ca sa redobandeasca starea de dinainte de pacat. In vechime, ingenuncherea in pridvorul bisericii era una din cele patru trepte de canonisire pentru pacatele grave.

Starea dreapta, verticala este si chipul bucuriei. In textul de la Faptele Apostolilor VII, 56 se spune ca Sfantul Arhidiacon Stefan inainte de a fi omorat cu pietre a zis: “Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. (Fapte, VII, 56) Facem mentiunea ca “a sedea” nu este acelasi lucru cu “a sta”.  “A sedea” inseamna a te afla asezat pe ceva, in vreme ce “a sta”, se traduce prin a se tine in picioare, vertical. Din nefericire, sunt persoane care folosesc gresit cele doua verbe, si ajung sa spuna pleonastic sezi jos sau stai in picioare.

Textul de la Fapte, 55-56, ne descopera cum il primeste Hristos pe Stefan: stand de-a dreapta Tatalui, semn al bucuriei. Dar aceasta pozitie a lui Hristos exprima si faptul ca firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost restaurata, este o pozitie a chipului veacului ce va sa vina.

Aceasta pozitie este adoptata si de noi in perioada dintre praznuirea Sfintelor Pasti si Cincizecime ca perioada pascala. Este perioada cand, datorita bucuriei ca Hristos a inviat, nu se mai ingenuncheaza.

Avand in vedere ca Duminica este ziua Invierii, noi nu trebuie sa ingenunchem in aceasta zi.

Canonul al 5-lea de la Sinodul local de la Neocezareea (319) exclude ingenuncherea in momentele legate de Invierea Domnului, iar Canonul 90 al Sinodului Trulan precizeaza: “Am primit in mod canonic, de la de Dumnezeu purtatorii Parintii nostri, sa nu plecam genunchii in dumineci, cinstind Invierea lui Hristos…”

Sfantul Vasile cel Mare ne spune: “Este necesar ca Biserica sa predea tuturor celor care se gasesc in sanul ei sa-si faca rugaciunile stand in picioare, pentru ca prin amintirea neincetata a vietii vesnice sa nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest tel” (Canonul 91).

Desi avem aceste canoane, Duminica, dupa invocarea Sfantului Duh, preotul si diaconul ingenuncheaza in timpul Liturghiei. Potrivit randuielilor din Liturghier, exista o singura data cand preotul si diaconul ingenuncheaza in timpul Liturghiei. Liturghierul precizeaza ca dupa invocarea Duhului Sfant si inceperea rugaciunii de mijlocire si inainte de pomenirea Maicii Domnului: “Preotul si diaconul cad in genunchi, cautand spre dumnezeiescul Trup si Sange al Domnului“ (Liturghia Sfantului Ioan Hrisostom) si: “Pana la terminarea imnului Pe Tine Te Laudam… preotul si diaconul se aseaza in genunchi in fata Sfintei Mese“ (Liturghia Sfantului Vasile cel Mare) (Liturghier, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2000, p. 165 si 234).

Arhimandritul Grigorios D. Papathomas, profesor de Drept Canonic la Institutul de Teologie Saint Serge din Paris, a afirmat ca:

Perioadele de “ne-ingenunchere canonica” in biserica sunt:

- Toate duminicile (52) anului liturgic (de la vecernia de sambata dupa-amiaza la vecernia de duminica dupa-amiaza);
– De la Paste la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascala pana la Vecernia din Duminica Cincizecimii);
– In cele 12 zile de la Craciun la Boboteaza;
– In timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (in afara de candidatul la hirotonie, si aceasta numai incepand cu secolul al XVII-lea);
– In timpul tuturor Sfintelor Liturghii zilnice, fie ca se savarseste Dumnezeiasca Liturghie a Sfantului Vasile cel Mare, a Sfantului Ioan Gura de Aur, sau a Sfintilor Iacob si Marcu.

Iar perioadele de “ingenunchere canonica” in biserica sunt:

- Ingenuncherea este poruncita de Biserica atunci cand episcopul, preotul sau diaconul ne invita sa ingenunchem: “Plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam!”.
– In timpul Dumnezeiestii Liturghii a Darurilor mai-inainte-sfintite;
– In timpul slujbelor din Postul Mare (in afara de sambata si duminica);
– In timpul slujbei Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu din luna august (in afara de sambata si duminica);
– In timpul tainei sfintei spovedanii (in afara de sambata si duminica);
– Incepand cu Vecernia Cincizecimii (duminica dupa-amiaza);
– Acasa, se ingenuncheaza in acelasi fel ca si in biserica (in afara de sambata si duminica).

Asadar, tinuta noastra in biserica exprima cat de bine cunoastem viata din ea.

Adrian Cocosila

NOTA  –  Pornind de la aricolul scris de Adrian Cocosila , colaborator si administrator al site-ului CrestinOrtodox.ro , si dupa lectura altor materiale pe aceasta tema a regulilor / randuielii ingenuncherii si statului in picioare in biserica ortodoxa, tin sa amintesc  imaginea pe care o am inca din copilarie : credinciosii care asistau la slujebele Deniilor Joiei Mari din Saptamana Mare , ingenuncheati cu totii la citirea evangheliilor randuite in acea seara . Atmosfera calda si solemna , minunata mireasma de tamaie care permea intregul lacas , luminile clar obscure ale candelelor aprinse…Rugaciunea , in mintea mea se asociaza fara sa vreau, intotdeauna, cu pozitia  ingenuncherii care exprima prin ea insasi plecarea omului plin de smerenie in fata autoritatii sfinte a Tatalui ceresc, a Fiului si  a Duhului Sfant . Chiar acum imi apare in fata ochilor imaginea Domnului nostru Iisus Hristos ingenuncheat in timp ce se roaga la Tatal nostru al tuturor , in Gradina Ghetsimani. Cineva, care a redat prima data aceasta scena care impresioneaza prin atitudinea de totala smerenie si supunere a Fiului fata de Tatal a Carui Voie o respecta , a inchipuit-o cu Mantuitorul cazut in genunchi ,   sudoare amestecata cu sange cazand de pe fata lui udand pamantul… si iata de ce :

“Si mergand putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant, rugandu-se si zicand: Parintele meu, de este cu putinta, treaca de la mine paharul acesta, insa nu precum voiesc euci precum voiesti tu” (Evanghelia dupa Matei 26:39)

Picture 006 (Medium)-500x500

” Iar el s-a departat de ei, ca la o aruncatura de piatra si ingenunchind se ruga zicand : Parinte, de voiesti , inlatura de la mine acest pahar. Dar nu voia mea  ci voia ta implineasca-se.” (Evanghelia dupa Luca 22:41,42)

Inteleg insa ca sunt anumite zile si Duminici din an cand nu se ingenuncheaza in biserica in timpul sfintei liturghii. Marturisesc , nu imi sunt clare motivatiile, insa cred ca este bine pentru credinciosii care merg regulat la sfanta biserica in cursul anului, sa se obisnuiasca cu ceea ce Biserica a preconsfintit cu mult timp in urma. Si statul cu multa rabdare si atentie , in picioare, la citirea sfintelor rugaciuni si a sfintei Evangheliei este o pozitie care arata respect si evlavie , este foarte adevarat. Sederea care presupune o stare de confort si chiar usoara delasare sau desprindere de semnificatia sfintei liturghii si implicarea in sensul acesta,  este cu siguranta bine de evitat. De aceea mi s-ar parea de folos ca sa ni se explice si sa se sublinieze acele momente din timpul sfintei slujbe a liturghiei ortodoxe cand  cei prezenti nu au voie sa sada. Bineinteles, gandesc eu, cu exceptia acelora care din cauza unor suferinte sau a varstei foarte inaintate au permisiunea s-o faca.

In incheiere adaug un link ce duce la un articol mai detailat referitor la subiectul discutat si anume , pozitia credinciosilor in sfanta biserica la vremea sfintei liturghii.

http://www.crestinortodox.ro/religie/despre-ingenunchiere-biserica-ortodoxa-69414.html

Post binecuvantat in continuare , cu pace sufleteasca si mult folos duhovnicesc ! Doamne ajuta!

Cristina David

 

 

Rostirea rugaciunilor la Sfanta Liturghie

Rostirea rugaciunilor la Sfanta Liturghie

Sfanta Liturghie este cea mai de pret lucrare lasata oamenilor de Mantuitorul Iisus Hristos, dupa Inaltarea Sa la cer. In cadrul acestei slujbe, darurile de paine si vin se prefac in Trupul si Sangele indumnezeitor al Mantuitorului. Sfanta Liturghie este calea spre Viata, implinind urmatorul cuvant al Mantuitorului: “Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi” (Ioan 6, 53).

Rostirea rugaciunilor la Sfanta Liturghie

Randuiala liturgica a acestei dumnezeiesti slujbe nu a fost insa dintotdeauna aceeasi. Astfel, in primele secole crestine, Sfanta Liturghia avea o randuiala deosebit de simpla, intreaga actiune avand loc in jurul a ceea ce s-a petrecut la Cina cea de Taina. Preotul slujitor rostea cateva rugaciuni ample si alte cateva mai scurte (ectenii). La rugaciunile rostite de preot, credinciosii raspundeau, zicand “Amin!”, iar la cele cateva ectenii, ei raspundeau, zicand “Da, Doamne” si “Doamne, miluieste!”. In aceasta perioada, rugaciunile Sfintei Liturghii erau rostite de preot cu voce tare, in timp ce credinciosii ascultau, tacand.

Treptat insa, sfintitii episcopi au inceput sa adauge acestei slujbe citiri biblice, cantari din Psalmi, omilii (predici) si imne crestine cantate. Dupa secolul al IV-lea, cand crestinismul ajunge sub protectia statului, prin Sfantul imparat Constantin cel Mare, viata liturgica ajunge sa se bucura de o dezvoltare fara precedent. Astfel, pentru o vreme, randuiala Sfintei Liturghii, desi asemanatoare in esenta, nu era aceeasi in tot locul, fiecare scaun patriarhal randuind slujba potrivit nevoilor locale.

Dezvoltarea vietii liturgice si a teologiei ortodoxe a facut in asa fel incat sa se dezvolte si randuiala Sfintei Liturghii. In cadrul secolelor V-XIV, randuiala Sfintei Liturghii se dezvolta simtitor, in cadrul acesteia fiind asezate imne liturgice intelept alese. Din pricina randuielii ample la care s-a ajuns, rostirea rugaciunilor in intregime cu voce tare a inceput a nu mai fi posibila.

Cantarea bisericeasca, inteleasa ca raspunsuri liturgice oferite de credinciosi preotului slujitor, este o forma concreta prin care acestia participa la Sfanta Liturghie. Cantarea omofona si imnele randuite de Biserica spre a fi cantate indeplinesc un deosebit rol catehetic, pastoral, misionar si duhovnicesc.

http://www.youtube.com/watch?v=wePLTBm-aWk

Pentru a se evita intinderea exagerata a sujbei si greutatea credinciosilor de a urmari cu atentie toate rugaciunile si cantarile, rugaciunile rostite de preot au inceput a fi citite in taina. Ecteniile de dupa aceste rugaciuni au fost rostite cu voce tare pana astazi. Oarecum, s-a randuit un fel de “slujire paralela”, una a preotilor, in Sfantul Altar, si alta a credinciosilor, in biserica. O parte a slujbei este savarsita in taina, in Sfantul Altar, de catre preoti, in vreme ce alta parte a slujbei este rostita in biserica, de tot poporul. Prin cantari si raspunsuri ample se intareste libertatea credinciosilor de a participa la sfanta slujba.

Odata cu citirea in taina a rugaciunilor si cu instalarea catapetesmei a crescut si caracterul de taina al Sfintei Liturghii. Abia spre sfarsitul secolului al VI-lea apare slujirea in taina a Altarului, randuita tocmai spre a intari bogatia intelesului de taina al Sfintei Liturghii. Catapeteasma apare si ea abia pe la sfarsitul secolului al VII-lea, ca element de propovaduire al invataturii de credinta privind sfintele icoane.

Sfarsitul rugaciunilor rostite de preot in taina se vor spune insa in continuare cu voce tare; aceste cuvinte de final ale rugaciunilor sunt numite “vosglasuri” sau “ecfonisuri”. Prima parte a fiecarei rugaciuni se rosteste in taina, iar sfarsitul fiecareia se rosteste cu voce tare. Spre exemplu, rugaciunea rostita de preot inainte de cantarea numita “Antifonul intai”, este urmatoarea: “Doamne, Dumnezeul nostru, a Carui stapanire este neasemanata si slava neajunsa, a Carui mila este nemasurata si iubire de oameni negraita, Insuti Stapane, dupa milostivirea Ta, cauta spre noi si spre sfanta biserica aceasta, si fa bogate milele Tale si indurarile Tale cu noi si cu cei ce se roaga impreuna cu noi. (Cu glas tare, preotul zice ecfonisul:) Ca Tie se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.”

Randuiala actuala a Sfintei Liturghii este una autoritara si neschimbabila, ea fiind stabilita de Sfintii Parinti pe o durata de multe secole. Chiar daca rostirea cu voce tare a rugaciunilor Sfintei Liturghii ar aduce un spor de cunoastere teologica poporului, acest lucru se cade a fi savarsit mai ales prin cateheze sistematice. Reintroducerea vechii practici a rostirii cu voce tare a rugaciunilor liturgice trebuie sa tina cont de realitatile vremii, precum si de randuielile canonice si liturgice stabilite si practicate de Biserica secole de-a randul. Aceasta practica poate fi reactivata numai daca este de un real folos vietii duhovnicesti a poporului, si atunci numai cu binecuvantarea unei autoritate bisericesti superioare.

Teodor Danalache

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 68 other followers

%d bloggers like this: