Category Archives: Icoane

Dupa ce poate omul sa recunoasca o icoana ortodoxa a Maicii Domnului? – Sfantul Nicolae Velimirovici

 

Mi-ai pus lângă scrisoare o imagine de femeie care e răspândită în popor sub numele Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Imaginea înfăţişează o femeie tânără, veselă, cu părul revărsat pe umeri, cu faţa durdulie, cu buzele rumenite, cu hainele pestriţe. Fără prunc în braţe. Ai văzut şi singur că este o imagine ne-ortodoxă a Maicii Domnului, şi întrebi: „După ce poate omul să recunoască o icoană ortodoxă a ei?”

Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele – una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.

După aceea, culorile veşmintelor. Ca regulă, veşmântul Maicii Domnului se zugrăveşte în trei culori principale: în auriu, roşu şi albastru. Haina de dedesubt este albastră, cea de deasupra roşie, amândouă întreţesute, ţesute şi împodobite cu aur. Culoarea aurie simbolizează nemurirea, cea roşie – slava şi domnia, iar cea albastră – cerurile. Ceea ce înseamnă: înveşmântată în slavă nemuritoare în ceruri este ea, cea oarecând pătimitoare şi roabă a Domnului pe pământ.

dositeeablogspotcomMDSihastria1-1

Faţa Sfintei Născătoare de Dumnezeu nu este niciodată în icoanele ortodoxe plină şi rotundă, ci prelungă şi destul de trasă. Ochii, mari şi gânditori. Tristeţe lină, gata de un surâs mângâietor: tristeţe pentru nefericirea lumii, surâs pentru nădejdea în Dumnezeu Mângâietorul, însă atât tristeţea, cât şi surâsul sunt reţinute, şi totul este reţinut, totul este supus duhului. Este chipul unei biruitoare, care a trăit toate amărăciunile durerii şi restriştii şi poate să ajute celor care se luptă cu durerea şi cu restriştea. Părul ei este întotdeauna acoperit cu totul.

Chipul Născătoarei de Dumnezeu nu pare nicicând de o frumuseţe firească. El e în aşa fel, că alungă orice gând de trupesc. El este de o frumuseţe mai presus de fire, care nu se arată altminteri decât prin sfinţenie. El întoarce gândul privitorului către înalta realitate duhovnicească şi frumuseţe a sufletului.

Capul Maicii Domnului este aplecat lin către pruncul Hristos, pe care îl ţine la piept. Această lină aplecare arată supunerea în toate faţă de voia lui Dumnezeu, pe care ea a arătat-o cândva şi în cuvinte binevestitorului Gavriil, zicând: iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Şi mai înseamnă recunoaşterea faptului că Cel pe Care îl ţine în braţe este mai mare decât ea.

resize_of_hpim1897_0

În icoanele ortodoxe, Maica Domnului e zugrăvită foarte rar fără pruncul Iisus. Iar atunci când e zugrăvită singură, este concepută de către iconar ca Maică a durerii sub cruce, cu mâinile încrucişate şi capul plecat, câteodată cu săbiile simbolice îndreptate spre inima ei. Dar inima nu este zugrăvită niciodată, nici nu se vede. Cel mai des întâlnită este icoana ei cu Fiul în braţe. Ea s-a şi arătat în lume pentru Fiul. Misiunea ei în lume a fost în Fiul ei. Ca nimeni să nu vadă în ea femeia, ci, totdeauna şi pentru totdeauna, mama. Ea reprezintă cea mai înaltă, mai curată şi mai sfântă maternitate, de la un capăt la celălalt al timpului. Ea este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, dar e şi mama noastră, mângâietoarea noastră şi grabnica noastră ajutătoare.

Ea să-ţi fie şi ţie întotdeauna mângâiere şi ajutor!

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare, Editura Sophia – Press, 2002, p.58)

Cuvine-se cu adevărat a te ferici Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită făr-de-asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul L-ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim.

articol alcatuit de Cristina David

Rostirea rugaciunilor la Sfanta Liturghie

Rostirea rugaciunilor la Sfanta Liturghie

Sfanta Liturghie este cea mai de pret lucrare lasata oamenilor de Mantuitorul Iisus Hristos, dupa Inaltarea Sa la cer. In cadrul acestei slujbe, darurile de paine si vin se prefac in Trupul si Sangele indumnezeitor al Mantuitorului. Sfanta Liturghie este calea spre Viata, implinind urmatorul cuvant al Mantuitorului: “Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi” (Ioan 6, 53).

Rostirea rugaciunilor la Sfanta Liturghie

Randuiala liturgica a acestei dumnezeiesti slujbe nu a fost insa dintotdeauna aceeasi. Astfel, in primele secole crestine, Sfanta Liturghia avea o randuiala deosebit de simpla, intreaga actiune avand loc in jurul a ceea ce s-a petrecut la Cina cea de Taina. Preotul slujitor rostea cateva rugaciuni ample si alte cateva mai scurte (ectenii). La rugaciunile rostite de preot, credinciosii raspundeau, zicand “Amin!”, iar la cele cateva ectenii, ei raspundeau, zicand “Da, Doamne” si “Doamne, miluieste!”. In aceasta perioada, rugaciunile Sfintei Liturghii erau rostite de preot cu voce tare, in timp ce credinciosii ascultau, tacand.

Treptat insa, sfintitii episcopi au inceput sa adauge acestei slujbe citiri biblice, cantari din Psalmi, omilii (predici) si imne crestine cantate. Dupa secolul al IV-lea, cand crestinismul ajunge sub protectia statului, prin Sfantul imparat Constantin cel Mare, viata liturgica ajunge sa se bucura de o dezvoltare fara precedent. Astfel, pentru o vreme, randuiala Sfintei Liturghii, desi asemanatoare in esenta, nu era aceeasi in tot locul, fiecare scaun patriarhal randuind slujba potrivit nevoilor locale.

Dezvoltarea vietii liturgice si a teologiei ortodoxe a facut in asa fel incat sa se dezvolte si randuiala Sfintei Liturghii. In cadrul secolelor V-XIV, randuiala Sfintei Liturghii se dezvolta simtitor, in cadrul acesteia fiind asezate imne liturgice intelept alese. Din pricina randuielii ample la care s-a ajuns, rostirea rugaciunilor in intregime cu voce tare a inceput a nu mai fi posibila.

Cantarea bisericeasca, inteleasa ca raspunsuri liturgice oferite de credinciosi preotului slujitor, este o forma concreta prin care acestia participa la Sfanta Liturghie. Cantarea omofona si imnele randuite de Biserica spre a fi cantate indeplinesc un deosebit rol catehetic, pastoral, misionar si duhovnicesc.

http://www.youtube.com/watch?v=wePLTBm-aWk

Pentru a se evita intinderea exagerata a sujbei si greutatea credinciosilor de a urmari cu atentie toate rugaciunile si cantarile, rugaciunile rostite de preot au inceput a fi citite in taina. Ecteniile de dupa aceste rugaciuni au fost rostite cu voce tare pana astazi. Oarecum, s-a randuit un fel de “slujire paralela”, una a preotilor, in Sfantul Altar, si alta a credinciosilor, in biserica. O parte a slujbei este savarsita in taina, in Sfantul Altar, de catre preoti, in vreme ce alta parte a slujbei este rostita in biserica, de tot poporul. Prin cantari si raspunsuri ample se intareste libertatea credinciosilor de a participa la sfanta slujba.

Odata cu citirea in taina a rugaciunilor si cu instalarea catapetesmei a crescut si caracterul de taina al Sfintei Liturghii. Abia spre sfarsitul secolului al VI-lea apare slujirea in taina a Altarului, randuita tocmai spre a intari bogatia intelesului de taina al Sfintei Liturghii. Catapeteasma apare si ea abia pe la sfarsitul secolului al VII-lea, ca element de propovaduire al invataturii de credinta privind sfintele icoane.

Sfarsitul rugaciunilor rostite de preot in taina se vor spune insa in continuare cu voce tare; aceste cuvinte de final ale rugaciunilor sunt numite “vosglasuri” sau “ecfonisuri”. Prima parte a fiecarei rugaciuni se rosteste in taina, iar sfarsitul fiecareia se rosteste cu voce tare. Spre exemplu, rugaciunea rostita de preot inainte de cantarea numita “Antifonul intai”, este urmatoarea: “Doamne, Dumnezeul nostru, a Carui stapanire este neasemanata si slava neajunsa, a Carui mila este nemasurata si iubire de oameni negraita, Insuti Stapane, dupa milostivirea Ta, cauta spre noi si spre sfanta biserica aceasta, si fa bogate milele Tale si indurarile Tale cu noi si cu cei ce se roaga impreuna cu noi. (Cu glas tare, preotul zice ecfonisul:) Ca Tie se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.”

Randuiala actuala a Sfintei Liturghii este una autoritara si neschimbabila, ea fiind stabilita de Sfintii Parinti pe o durata de multe secole. Chiar daca rostirea cu voce tare a rugaciunilor Sfintei Liturghii ar aduce un spor de cunoastere teologica poporului, acest lucru se cade a fi savarsit mai ales prin cateheze sistematice. Reintroducerea vechii practici a rostirii cu voce tare a rugaciunilor liturgice trebuie sa tina cont de realitatile vremii, precum si de randuielile canonice si liturgice stabilite si practicate de Biserica secole de-a randul. Aceasta practica poate fi reactivata numai daca este de un real folos vietii duhovnicesti a poporului, si atunci numai cu binecuvantarea unei autoritate bisericesti superioare.

Teodor Danalache

Icoana DEISIS

Icoana Deisis

Deisis este o icoana care Il reprezinta pe Hristos ca imparat, asezat pe tron, tinand Evanghelia inchisa si binecuvantand. El are in dreapta Sa pe Fecioara Maria, iar in stanga pe Sfantul Ioan Botezatorul, amandoi in picioare, rugandu-se. Termenul „deisis” vine din limba greaca si inseamna rugaciune. Inalt Preasfintitul Bartolomeu Anania precizeaza ca in cazul de fata nu este vorba de orice rugaciune, ci de aceea pe care cineva o face pentru altcineva sau pentru altii. Astfel, sfintia sa spune ca numele „deisis” vine de la Maica Domnului, cea care sta in dreapta Fiului, implorandu-L. Sfantul Ioan Botezatorul este martorul omenitatii noastre slabanogite de pacat. Prezenta Fecioarei Maria si a Sfantului Ioan Botezatorul alaturi de Hristos, a fost explicata si in sensul ca in Hristos este recapitulata intrega omenire: Fecioara Maria reprezentandu-i pe cei de dupa El, iar Ioan Botezatorul pe cei din Vechiul Testament. Hristos devine implinirea istoriei, avand de-o parte si de alta prorocii si Biserica.

Interesant este ca in ritualul Proscomidiei, cele dintai miride (particele de paine), scoase dupa Sfantul Agnet, sunt aduse in cinstea Sfintei Fecioare Maria si a Sfantului Ioan Botezatorul.

Icoana Deisis este asezata pe catapeteasma in mijlocul sirului de icoane care reprezinta pe cei 12 Apostoli, in registrul din mijloc. In bisericile din Moldova, se zugraveste pe peretele de apus al naosului, in legatura cu friza ctitorilor; iar in unele bisericii muntene se afla pe peretele de nord (in naos), inconjurata de sfinti militari.

In biserica Sfanta Sofia din Constantinopol supravietuieste un mozaic de o exceptionala frumusete, care poarta numele Deisis. El a fost salvat la timp din mainile unui paznic, care desprindea din el cubulete de aur si le vindea turistilor. Hristos, personajul central, retine atentia prin faptul ca privirea, gura si mana Sa sunt redate intr-un mod aparte, parca facute sa se contrazica intre ele. Ochii lui Hristos sunt aceia ai Judecatorului. Privire Sa pare a fi pornita sa citeasca’n sufletul omului. Indiferent de pozitia in care te afli, daca privesti aceasta icoana, observi ca nu esti lipsit de privirea lui Hristos.

Gura, insa, exprima o imensa tristete. Aceasta reprezentare poate aduce’n amintire un tablou al lui Octav Bancila, pastrat in tezaurul artistic al Mitropoliei din Iasi. In acest tablou, Hristos este descult, in camasa alba, incununat cu spini si isi acopera ochii cu pumnii, ca sa nu mai vada ce-a vazut… Se spune ca tabloul, ramas neterminat, urma sa infatiseze macelul unui camp de razboi. E tristetea unui Dumnezeu care a creat omenirea din iubire si pentru iubire si care acum, la sfarsitul veacurilor, o vede plutind intr’o mocirla de sange. Inalt Preasfintitul Bartolomeu Anania vorbind despre acest tablou spune: Te uiti indelung la gura lui Iisus si-ti vine sa soptesti: Doamne, cum sa nu fii trist daca noi Te-am intristat?…

Iar mana lui Hristos din „Deisis” binecuvinteaza iertand, iertare care nu este prefigurata nici de ochi si nici de gura.

A.C. preluat de pe Crestin Ortodox

Scrisoare catre Parintele Arsenie Boca – de la Nichifor Crainic (despre picturile de la Biserica Draganescu)

Nichifor Crainic

Scrisoare către părintele Arsenie Boca

Iubite părinte Arsenie,

A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir! O fi fost aşa de la Dumnezeu ca toată acea bulboană spirituală uriaşă să se desumfle la comandă ca şi cum n-ar fi fost?

Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre.

Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.

E o pictură nouă ca şi predica de atunci.

Nimic întunecat în această primăvară care îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E o lumină de tonuri deschise către lume ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura Sfinţiei Tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.

Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradiziace pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului. Ceea ce domină în ea până acum e imaginea Maicii Domnului. Cea care ocroteşte biserica din bolta altarului e pur şi simplu magnifică în milostivirea ei de mijlocitoare a lumii către dumnezeescul ei Fiu. Cea care pluteşte vizionar peste Sinodul de la Efes e făcută din atâtea nuanţe şi numai din nuanţe încât nici nu pare pictură, ci o apariţie vaporoasă şi diafană care, cu cerescul Prunc în braţe, apare să întărească pe sinodali că ea e într-adevăr Maica lui Dumnezeu – Theotokos.

Notă:

Această scrisoare a fost dată de Nichifor Crainic ucenicului său spiritual Părintele Arsenia Boca după întâlnirea de câteva ceasuri pe care au avut-o în toamna anului 1971, în biserica din satul Drăgănescu din Bucureşti, pe care Părintele începuse să o picteze.

După mai multe convorbiri avute în Bucureşti, Nichifor Crainic a venit să pecetluiască, cu iubirea şi competenţa cu care scrisese Nostalgia Paradisului, valoarea picturii ucenicului său ajuns părinte duhovnicesc de statură filocalică.

Monahia Zamfira Constantinescu

Preluat din revista Gândirea (seria nouă)

Manastirea Sihastria Raraului

Manastirea Rarau

Manastirea Rarau, aflata in satul Chiril, comuna Crucea, judetul Suceava, este o manastire ortodoxa de calugari, ctitorita de catre domnitorul Petru Rares, in anul 1538. Manastirea se afla pe Muntele Rarau, la aproximativ 25 de kilometri de asezarea de la poalele acestuia.

La Manastirea Rarau se poate ajunge din Piatra Neamt sau Targu Neamt, trecand prin Poiana Teiului, Brosteni si ajungand in satul Chiril. De la podul peste paraul Chiril se urca pe muntele Rarau pe un drum asfaltat aproape 4 kilometri, dupa care, din dreptul unei troite, se merge la pas, pe un drum neasfaltat (vara, pe timp insorit, se poate ajunge cu masina pana la manastire), alti 800 de metri.
O alta cale de acces este prin Vatra Dornei. De la autogara orasului se poate lua autobuzul Dorna Arini – Chiril, dupa care drumul trebuie strabatut pe jos. Un alt traseu, mult mai anevoios, este cel din Campulung Est, peste varful Raraului. Acesta este insa inchis iarna, fiind greu accesibil chiar si pe timp insorit.

Ctitorie a domnitorului Petru Rares, Manastirea Rarau poate deveni adapost si loc de rugaciune pentru orice drumet care se incumeta sa strabata piscurile din zona Dornelor.

Potrivit traditiei, aici a fost o sihastrie infiintata de cuviosul Sisoe, spre sfarsitul secolului al XV-lea. Se mai spune ca, dupa anul 1538, cand Petru Rares a fost schimbat de la domnie, sotia sa, Elena, impreuna cu copiii, s-au ascuns in Rarau, fiind ocrotiti de calugari.
Drept multumire, voievodul le-a inaltat o biserica in locul celei vechi si astfel a luat fiinta schitul Rarau, in fosta sihastrie Dodu.
Aproape de cota 1.400 se inalta doua biserici. Cea veche dateaza din vremea cand la carma Moldovei se afla bravul Petru Rares, iar cea noua a fost sfintita in anul 2000.
Documentele vremii atesta ca la 1541, voievodul Petru Rares, aflandu-se in trecere pe aici cu domnita Ruxandra si incantat de farmecul peisajului, a hotarat sa ctitoreasca lacas de rugaciune si meditatie, drept multumire adusa lui Dumnezeu, pentru victoria ce-o repurtase impotriva hoardelor navalitoare ale tatarilor.
Legenda locului ne mai povesteste ca in acelasi an 1541, in cea de-a doua domnie a lui Petru Rares, ajungand aproape de culmile Raraului (care pe atunci se numea Todirescu), domnitorul si-ar fi lasat mai sus in munte sotia, fiul si o parte din avere.

Tatarii care au atacat pestera comorilor, nu au reusit sa patrunda in ea, deoarece o gramada de bolovani s-a prabusit asupra lor, ingropandu-i. Asa a scapat familia domneasca de navala tatarilor, dar cu pretul bogatiilor ce au ramas inchise pentru totdeauna in maruntaiele pamantului.
Asa ca oamenii de pa aceste meleaguri i-ar fi spus de atunci Todirescului “Rarau” (de la numele domnitorului), iar stancile care au ajutat-o pe doamna sa scape cu viata au fost numite “Pietrele Doamnei”.

Mai bine de doua veacuri, credinciosii de pretutindeni s-au izbavit de pacate la fum de lumanare si fosnet de cetina, in Poiana Sihastriei. Dar in 1776 dangatul de clopot s-a stins. Venisera ocupantii austro-ungari, amenintatori si neimpacati cu obiceiul crestin. Manastirea a fost desfiintata de austrieci in anul 1786. S-a reinfiintat dupa 1918, iar in 1959 a devenit schit. In anul 1990 a redevenit manastire. La data de 17 septembrie 2000, P.S. Gherasim Putneanul a sfintit noua biserica a manastirii.

Manastirea Rarau este ridicata sub ocrotirea Sfantului Ioan Bogoslovul si pastreaza cu credinta Icoana Maicii Domnului, Izvoratoare de Mir. O alta icoana, considerata si ea facatoare de minuni si adapostita de Manastirea Rarau, este si cea a Sfantului Ioan Evanghelistul. Icoana Sfantului Ioan Evanghelistul se afla in biserica noua a manastirii.
Mai departe legenda glasuieste ca icoana Maicii Domnului disparea din rama, dar revenea de fiecare data la rugaciunile imploratoare ale calugarilor de la schit, care au fost martorii unui fenomen miraculos.

Intrebata fiind Maica Domnului de ce pleaca icoana din schit, s-au auzit vorbe naucitoare: “Unde pleaca icoana mea sa mutati schitul, caci austriecii ii dau foc”. Atunci, cu spaima-n glas, vornicul Sabie a poruncit: “Fratilor, sa ducem schitul de partea cealalta a Raraului, sa ramana Moldovei peste veacuri, pana trece ceasul de cumpana!”

In mare taina, calauziti de icoana Maicii Domnului, atelajele trase de cai si catari, au transferat intregul inventar, la Chirii, pe versantul dinspre apa Bistritei, a muntelui Rarau. Robii ce se aflau pe paraul de acolo au dat de veste boierului Bals, care s-a infatisat a doua zi cu 20 de calareti si a donat cu grabire 600 de hectare de padure si fanete pentru manastirea careia i-a pus piatra de temelie si a recladit-o pe propria-i cheltuiala. Ieroschimonahul Sisoe, egumenul schitului, a adus lauda lui Dumnezeu prin Sfanta Liturghie.

Incercarile repetate ale credinciosilor, de dupa 1945, de a reconstrui schitul pe vechiul amplasament ales de Petru Rares, au fost sortite esecului. Ateii comunisti s-au opus cu inversunare unor astfei de initiative.

Dupa 1989, aceiasi vrednici si inimosi credinciosi care nu si-au pierdut niciodata speranta si carora li s-au adaugat multi altii, au hotarat sa recladeasca vechiul schit mai frumos si mai impunator. Acum aveau de partea lor si pe actualul staret-arhimandrit, venit in iulie 1992 de la manastirea Bistrita-Neamt.

In numai doi ani si trei luni prin purtarea de grija a Atotputernicului Dumnezeu si cu contributia benevola a credinciosilor, lucrarea a fost finalizata.

La 16 august 1994, glasul celor trei clopote a prins iarasi viata, amestecandu-si dangatele grave cu fosnetul cetinii si cu tumultul cristalin al Izvorului Alb care-si pravale undele spre albia Moldovei. Inalt Prea Sfintia Sa Pimen Suceveanul a rostit binecuvantarea la terminarea constructiei, pe care a si sfintit-o, la data mai sus amintita.

Ctitorii Manastirii sunt Mantuitorul Iisus Hristos si Maica Domnului care se ingrijesc in mod deosebit de acest sfant lacas.
Manastirea Rarau este ridicata sub ocrotirea Sfantului Ioan Bogoslovul si pastreaza cu credinta Icoana Maicii Domnului, Izvoratoare de Mir. O alta icoana, considerata si ea facatoare de minuni si adapostita de Manastirea Rarau, este si cea a Sfantului Ioan Evanghelistul. Icoana Sfantului Ioan Evanghelistul se afla in biserica noua a manastirii.

La ora actuala manastirea domina ca o bijuterie rara Poiana Sihastriei. Asezamantul mai cuprinde 26 de chilii, iar pentru credinciosii care fac pelerinaje, in special duminicile si sarbatorile de peste an, exista posibilitati de cazare cu destinatie speciala pentru credinciosi, carora li se serveste si masa. Chiliile si casa de oaspeti din curtea manastirii pot gazdui intr-o noapte 150 de pelerini.
S-au mai inaltat un paraclis cu hramul Acoperamantul Maicii Domnului, chilii si un arhondaric – sub staretia arhim. Ioan Larion Neagoe. In acest locas se gasesc 7 sfinte icoane facatoare de minuni, care aduc vindecare si alinare celor bolnavi.

Programul religios si duhovnicesc e inspirat de la Muntele Athos si de la manastirile Frasinei – Valcea si Sihastria Neamtului. Zilnic se oficeaza Sfanta Liturghie, vecernia si slujba de la miezul noptii, cu privegheri si acatiste ce se impun in programul monastic.

Vorbele Mantuitorului: “Rugati-va si privegheati, ca nu se stie ceasul…” sunt adanc incrustate in inimile si mintile celor 12 vietuitori ai manastirii si sunt cu sfintenie respectate.

Douazeci de Povete Ortodoxe

 

Povete ortodoxe de urmat

1. Mai înainte de a merge la Sfînta Biserică împacă-te cu toţi care eşti certat.

2.
Lasă şi tu din inimă şi iartă tuturor celor ce ţi-au greşit cu ceva.

3. Imbracă-te într-o ţinută curată, dar modestă, ba chiar smerită, stiind ca nu mergi la teatru, ci să te rogi lui Dumnezeu cu umilinţă şi cu lacrimi pentru iertarea păcatelor tale.

4.
Sileşte-te ca să duci un dar, măcar cît de mic: lumînări, tămîie curată şi un pomelnic pentru a fi pomenit tu şi cei ai casei tale la Sfînta Liturghie.

5. Sileşte-te după putere, ca să fii la Sfînta Biserică mai înainte de a începe slujba, ca să ai timp să te închini în linişte pe la Sfintele Icoane şi să poţi da din vreme pomelnicul spre pomenire.

6.
Dacă din întîmplare ai sosit după începerea slujbei, apoi stai liniştit la locul tău, ca să nu faci tulburare şi altora prin umblarea ta de colo-colo. Aceasta sminteală este mai mare păcat decît binele ce vrei să-l faci. Pacea şi desăvîrşita linişte este de absolută trebuinţă.

7.
Stînd în Biserică, nu privi în dreapta şi în stînga, cîci aceasta te sustrage de la gîndirea spre Dumnezeu.

8.
Vorbirea în Biserică este un păcat foarte mare. Nici tu nu te rogi şi împedici pe altul, de a se ruga. De aceea starea ta în Biserica în loc să-ţi fie ţie spre folos şi spre iertare, se va face ţie spre osîndă şi păcat.

9.
Urmăreşte cu mintea tot ce se citeşte şi se cîntă şi repetă şi tu în minte rugăciunile măcar cele mai însemnate.

10.
Sileşte-te ca în timpul slujbei să nu te abaţi cu mintea la nimic pămîntesc, pentru ca măcar doua ceasuri din săptămînă să trăieşti şi tu în adevărată reculegere şi rugăciune.

11.
Cînd te închini, fă semnul crucii complet şi cu luare aminte. Făcînd semnul Sfintei Cruci în batjocoră, înseamnă că batjocoreşti pe Stăpînul ei în numele Căruia te închini. Mai de folos este să faci cruce odată cum se cuvine, decît să fluturi de multe ori cu mîna să nu ştii tu, nici alţii, ce voieşti să faci. Prin aceasta vei stîrni rîsul celor ce te văd, făcînd sminteală altora şi ţie îţi va fi păcat.

12.
Ascultă cu luare aminte toată slujba pîna la sfîrşit. Numai aşa ţi-ai făcut datoria deplină catre sufletul tău. După cum dai hrană îndestulată corpului tău toată săptămîna, dă şi sufletului tău măcar odată să se sature de cuvîntul lui Dumnezeu cel dătător de viaţă.

13.
Sfînta Evanghelie, Apostotul şi Cazania sau predica, ascultă-le cu luare aminte în aşa fel, ca să poţi spune şi tu altora despre folosul şi învăţătura ce ai luat din cuprinsul lor.

14.
Cînd se împarte Sfînta Anaforă, închină-te şi pe la Sfintele Icoane cu toata credinţa şi smerenia cuvenită.

15.
Cînd te închini icoanelor, sărută chipul Sfîntului la picioare, sau cel mult mîinile, iar nu pe faţă.

16.
Plecînd din Biserică mergi întins acasă, ferindu-te de a te abate pe la cîrciumi sau locuri unde se spun palavre şi vorbe nefolositoare.

17.
După ce stai la masă şi te odihneşti puţin, apoi citeşte cărţi moral religioase, meditează şi te roagă. Povăţuieşte pe toţi ai tăi spre cele sufleteşti.

18.
Dacă ai de unde, cercetează şi bucură pe săraci prin milostenie, cu bucate, cu haine, cu bani şi din toate darurile ce ţi-a dat ţie Bunul Dumnezeu. Asemenea şi cu cuvinte bune povăţuieşte pe cei neştiutori pe calea Domnului.

19.
Dacă vei serba Duminicile şi Sărbătorile în acest fel, apoi vei avea pe Dumnezeu cu tine şi-ţi va ajuta şi va binecuvînta întreprinderile tale şi te va bucura în toata viaţa ta cu îndestulare, cu sănătate şi cu tot binele.

20.
Dacă vei petrece viaţa creştineşte, apoi la sfîrşitul vieţii tale vei dobîndi fericirea veşnică, cerească şi deplină, pe care Dumnezeu a pregătit-o celor ce-L ascultă pe Dînsul.

Scopul vieţii tuturor creştinilor este mîntuirea – şi dacă o vei dobîndi, destul îţi este ţie. In acest caz, viaţa acesta îţi va fi spre mîntuire şi fericire veşnică, iar nu spre judecată sau spre osîndă.

„Cautaţi mai întăi Impărăţia lui Dumnezeu şi Dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adauga vouă” (Matei 6, 33).

Fii credincios lui Dumnezeu şi Bisericii Sale, cît vei trăi; şi vei avea în viaţa aceasta tot binele, iar în cealaltă vei dobîndi cununa de mărire. AMIN.

Carte de rugăciuni pentru toate zilele trebuitoare fiecărui creştin
Mănăstirea Neamt, anul 1937, pag. 60-63.
de monahul Gamaliil Păvăloiu

Icoane vechi sau deteriorate — ce facem cu ele?

M-am intrebat mereu ce se poate face altceva cu o icoana pe hartie daca se deterioreaza, sau cu icoanele calendarului iesit din uz….etc.Nu am stiut despre metoda sugerata, alta decat a pastrarii lor undeva intr-un sertar….arderea lor apare ca o solutie buna, purificatoare. Doamne ajuta!

 
Icoana este chip al prototipului. Ea este orice reprezentare ce reflectă realitatea. Dar icoana ortodoxă este o altă vedere. Ea este poza unei realităţi nevăzute, este filmul unui simbolism dinamic. Icoana prezintă ceea ce în mod normal nu se vede, este o pregustare a vieţii de după moarte.
Sunt unii oameni care se numesc creştini, dar nu văd rostul şi valoarea icoanei. Idei reformatoare sau restauratoare s-au mai întâlnit în viaţa Bisericii, s-au mai opus înţelegerii duhului legii adus de Hristos. Dar raţiunea şi importanţa covârşitoare a icoanei izvorăsc tocmai din esenţa creştinismului, din realitatea prezenţei lui Dumnezeu în om, icoana Sa. Deşi aceleaşi împotriviri vechi sunt formulate de către oameni născuţi de curând, icoanele nu vor putea fi înlăturate din viaţa privată sau publică a credincioşilor.
 
Icoana este un lemn sau metal, sau hârtie, sau plastic, acoperit cu ou, uleiuri pulberi sau aur pentru a reprezenta realităţi ce transcend toate acestea, ce le absorb şi le transfigurează. Şi deşi leagă această lume de realitatea supremă, icoana se supune şi regulilor acestei lumi. Astfel, ea se poate degrada sau şterge, se poate strica sau distruge. În ciuda faptului că este sfinţită prin chipul reprezentat şi fiind imaginea veşniciei, icoana se poate înmormânta şi dezintegra sub negura timpului şi a vremurilor.
Icoanele deteriorate se pot da la recondiţionare sau restaurare. Deşi sunt cazuri de minuni în care icoana îşi reînnoia singură chipul, majoritatea icoanelor vechi trebuie restaurate sau repictate pentru a i se reda strălucirea potrivită. Astfel, icoanele din lemn pot fi donate mănăstirilor ce au atelier de pictură pentru a folosi în continuare “trupul” fostei icoane pentru a crea o alta. În cazul în care materialul din care este confecţionată icoana a suferit o degradare prea importantă, el se va arde.
Icoanele din hârtie, dar care nu au fost plastifiate sau protejate, se pot degrada foarte uşor. Sunt persoane care au strâns icoane ca amintire a diferitelor evenimente la care au participat sau locuri pe care le-au vizitat. Uneori, ele pot fi destul de numeroase, punând în dificultate evlavia creştinului care le deţine.

Astfel de icoane pot fi dăruite. Alţi creştini s-ar putea bucura de o icoană deosebită, încărcată cu o anumită istorie. Ceea ce este un surplus pentru cineva poate fi o binecuvântare pentru altcineva. Icoana însă nu se dăruieşte oricui. Ea nu trebuie dată forţat unor persoane incapabile de evlavia cuvenită acestui lucru sfânt. Icoana se oferă celui care are nevoie, celui ce vrea să-i dea cinstea cuvenită.
Unii creştini colecţionează icoanele în albume. Ele pot deveni un adevărat jurnal de vacanţă, o imagine a pelerinajelor efectuate. Albumul cu icoane poate fi şi un album al familiei cereşti, cu imagini ale fraţilor şi surorilor cu care ne vom întâlni deplin în viaţa de după moarte.


Icoana, chiar deteriorată fiind, nu se aruncă la coş. Ea trebuie arsă pentru ca imaginea şi realitatea reflectată să nu fie întinate de locuri sau atitudini murdare. Focul va permite desfacerea legăturii dintre materie şi chipul pictat.
 
Sursa: Ziarul LUMINA

Icoane pictate de Parintele Arsenie Boca — prea putin cunoscute inca

 

O mare si deosebit de placuta surpriza a fost pentru mine  sa aflu ca in afara picturii interioare a peretilor Bisericii Draganescu (aflata nu departe de Bucuresti) mai sunt trei alte icoane pictate de mana Parintelui Arsenie Boca , in maniera sa cu totul deosebita.

Voi prezenta in cele ce urmeaza , minunatele picturi, incercand sa relatez, pe scurt, cele citite de mine in articolele care vorbesc despre ele si “descoperirea”  lor .

O poveste minunata dar adevarata a doua icoane necunoscute, pictate de parintele ARSENIE BOCA, relatata in mare parte de poetul Valentin Iacob . Ambele picturi exceptionale se afla in Bucuresti, una la biserica Sf Elefterie cel Nou (din Piata Operei), cealalta la Sf. Anton de langa Curtea Veche.

“Sunt lucruri de-ale parintelui despre care nu stie nimeni nimic, dar care ies la iveala printr-un miracol. Asa s-a intamplat si cu descoperirile despre care va voi povesti. Multe mi-au fost “date”. Au fost revelatii. Eu n-am nici un merit. Iar daca au iesit abia acum la iveala, aceasta e inca o minune, o lucrare dumnezeiasca a parintelui Arsenie. Asa a voit el, de acolo, de Sus, sa se intample toate acum. Cand a crezut el ca-i lumea pregatita”.

Cu aceste cuvinte incepe tanarul Alexandru Valentin Craciun sa povesteasca modul miraculos in care i-au fost “aratate” doua din  icoanele  parintelui Arsenie, pe care il considera un sfant si caruia, dupa cum marturiseste singur, i se inchina in biserica.

La Biserica Sf Anton din Bucuresti, situata langa Curtea Veche , in asteptarea preotului paroh , privirea i-a cazut pe icoana Sfintei Paraschiva situata intr-o nisa a  naosului  cu fereastra , deci in penumbra , pe care nu o observase niciodata pana atunci desi mersese des la acea biserica. Ca printr-o minune , in acele momente in care s-a dus la icoana sa se inchine , niste raze razlete ale soarelui luminau chipul pictat al sfintei. Ochii si fata ei, parca radiau si atunci , intr-o sclipire de moment a recunoscut icoana ca fiind a parintelui Arsenie .  “N-aveam argumente . Figura aceea a sfintei imi amintise chipul lui Cristos din scena Invierii, pe care o descoperisem, mai demult, intr-o carte. O expresie concentrata in privire. Asa cum o avea si el , calugarul Arsenie cu ochii de foc”, isi aminteste  el cu emotie mare . Hotarat sa afle adevarul, cateva zile mai tarziu, Alexandru-Valentin Craciun face cateva fotografii ale icoanei Sfintei Paraschiva si merge la biserica Draganescu, la parintele Lucian Petcu, sa ii arate imaginile. Voia o prima confirmare: era icoana pictata de parintele Arsenie Boca sau nu? Preotul cerceteaza icoana in amanunt, dupa care o compara cu alta, tot a sfintei Paraschiva, din biserica lui. Era aceeasi imagine. Era mana parintelui. Pana si modelul filigranului era facut cu o tehnica numai a lui. (In pragul razboiului, parintele Arsenie fusese la Chisinau, sa invete metaloplastia si emailul, si de acolo a venit cu tipare speciale pentru filigranul icoanelor lui aurite si foarte bogate.) Mai tarziu, icoana Sfintei Paraschiva ii este aratata si episcopului de Varset, Daniil Partosanu, ucenic al parintelui Arsenie. “E a parintelui, nu incape indoiala!”, exclama episcopul. Apoi, destinul icoanei incepe sa ia amploare. Peste cateva luni, Alexandru-Valentin Craciun publica un mic articol despre pictura parintelui Arsenie Boca. La biserica Sfantul Anton incep sa vina valuri de oameni, lumea se inchina indelung la icoana Sfintei Paraschiva, o fotografiaza, sfintesc fotografiile si le duc cu ei ca sa aiba in casa o icoana de-a sfantului parinte Arsenie. Printre pelerini sunt si multi straini. “Intr-o zi, am vazut un grup de sarbi veniti special din tara lor, pentru icoana parintelui”, spune tanarul. Caci faima de sfant a parintelui Arsenie a depasit mult granitele Romaniei.

Pe urmele pictate lasate de parintele Arsenie prin Bucuresti, Valentin Craciun ajunge in vara anului trecut la catedrala Sfantul Elefterie Nou (de langa Opera). Exista o banuiala ca acolo pictase parintele, in 1959, fresca cea mare din absida altarului a Maicii Domnului cu Pruncul. Tot ce se stia era ca parintele lucrase la Sf. Elefterie ca pictor secund al lui Vasile Rudeanu, care a pictat altarul si o parte din peretii laterali. In rest, nimic nu era sigur. Lucrurile incep sa se precipite cand preotul Lucian Petcu descopera in biserica de la Draganescu o schita imensa, in carbune, care nu corespundea nici unei picturi facute de parinte pe peretii locasului. Era Maica Domnului cu Pruncul. Uriasa schita zacuse ani de zile, fara sa stie nimeni de ea, intr-unul din nenumaratele suluri cu schite ramase de la pictura bisericii Draganescu. Preotul Lucian Petcu a descoperit-o in ultima clipa, ca printr-o minune, salvand-o cand era gata sa fie distrusa. Se duce cu schita la Elefterie, o compara cu fresca uriasa a Maicii cu Pruncul din absida altarului si se lamureste. Desenul gasit de el era dovada imparabila ca parintele Arsenie isi avusese partea lui de pictura si la Sfantul Elefterie. Era proiectul initial cu care parintele se prezentase acolo, pentru fresca din absida altarului. Dar aventura de-abia incepe. Pentru ca parintele Arsenie adaugase picturii cateva detalii cutremuratoare, neobservate, vreme de 60 de ani…

“Cand am intrat eu la Elefterie, era slujba”, isi continua Valentin Craciun povestea. “Fresca Maicii Domnului cu Pruncul trona deasupra altarului, uriasa si impunatoare. Maica Domnului plutea maiestuoasa si suverana pe niste nori gigantici, inrositi si intunecati, ca de bombardament ori de Apocalipsa. Am privit-o si m-am cutremurat! Pe absida imensa, fresca era iluminata extraordinar. Ce m-a frapat si m-a ravasit pentru prima oara a fost Pruncul! Pruncul care priveste cu bratele deschise ca o cruce, chemand: “Veniti la Mine!”. Ca niciodata pana atunci, vesmantul Lui ma contraria in chip deosebit. Simteam ca e ceva acolo, nu intelegeam prea clar, ceva ce-mi scapa si mi se parea atipic. Oricum, multe lucruri sunt atipice in pictura parintelui Arsenie, dar acolo era ceva mai mult. Am plecat descumpanit. Voiam chiar sa abandonez, sa nu ma mai gandesc la pictura aceea, oricum, ma chinuiam destul de cateva luni sa-i dibui urmele parintelui Arsenie prin Bucuresti, devenise, pur si simplu, o obsesie pentru mine. Pe urma, intr-o noapte, s-a mai intamplat un miracol. Era foarte tarziu si eu eram intr-o stare de surescitare, dar nu ma gandeam nici la parintele Boca, nici la pictura din altar. Si atunci, brusc, am gasit intelesul: vesmantul Pruncului pictat de parintele Arsenie era o zeghe! O haina de puscarie!” Asta pictase parintele deasupra altarului. Un mesaj tulburator. Iisus era in zeghe si asteptase rabdator, sub ochii nostri orbiti ani de zile, sa il vedem. Sa ne cutremuram.

Tanarul a petrecut saptamani intregi in framantari -ne povesteste noua la toti tot el – neindraznind sa spuna nimanui cele ce “vazuse” el in icoana , gandindu-se ca oamenii se vor indoi , nu vor intelege la fel, chiar el se indoia de interpretarea data . Intr-o dupamasa torida de vara , a avut un vis extraordinar , tulburator  vis

 ce il determina pe Valentin Craciun sa revina la Biserica Elefterie, unde are marea sansa de a-l intalni pe parintele Mihai Dragomir. “Are o dragoste deosebita pentru parintele Arsenie Boca. Cand i-am marturisit parintelui despre zeghe, a ramas stupefiat. Nici el nu observase nimic neobisnuit pana atunci, desi slujea de ani buni la Elefterie. Parca purtase un zabranic pe ochi. Dar dupa ce a privit cu atentie fresca, preotul a mai descoperit inca un amanunt socant: Pruncul era tuns ca un detinut!” —“In temnita am fost si ati venit la Mine” (Matei 25, 36)

“Dar aceasta infatisare a lui Iisus in zeghe si tuns ca un detinut nu e o excentricitate de-a parintelui Arsenie, si nici n-a fost facuta pentru a soca”, spune Valentin Craciun. “Ea are acoperire, justificare teologica. Caci in Evanghelia dupa Matei, spune Mantuitorul: “In temnita am fost si ati venit la Mine”. (Matei 25, 36). Asadar, Hristos a fost in temnita si este in temnita alaturi de cei care sufera pentru El! A stat in inchisoare, dar a fost inchis si cand a vegheat alaturi de toti Apostolii si de toti martirii crestini, inchisi si persecutati pentru el. Dar Hristos a fost si cu toti cei care au suferit prigoana comunista. Si parintele Arsenie a voit sa arate ca Hristos e alaturi de cei multi si nevinovati azvarliti in temnite. Caci fresca a fost pictata in 1959, atunci cand crivatul ucigas al terorii comuniste se intetise. Parintele Arsenie n-avea cum sa nu se gandeasca la toate astea, mai ales ca fusese el insusi inchis. Stia ca Hristos este acolo, langa cei aflati dupa gratii. “Nimeni altcineva decat parintele Arsenie n-ar fi indraznit macar sa gandeasca, daramite sa si faca in acele timpuri de prigoana ucigasa o fresca uriasa cu Pruncul Iisus in straie de detinut”. A fost un act de curaj venit dintr-o putere dumnezeiasca, prin care parintele a lasat o marturie in veac despre acele timpuri crunte.

 

A treia Icoana se afla in alt colt al tarii , intr-o biserica din judetul Covasna , nu departe de localitatea Sf Gheorghe . Icoana pictata de Parintele Arsenie Boca de la Biserica din Chichis.

http://www.crestinortodox.ro/stiri/crestinortodox/icoana-pictata-parintele-arsenie-boca-la-biserica-chichis-119564.html

Adevarurile zugravite in pictura parintelui Arsenie Boca nu-s comode, cum nu erau nici predicile furtunoase, tinute la Sambata sau la Prislop, miilor de discipoli. Calugarul infocat si cu ochii de jar nu putea fi mintit si nu putea sa ascunda adevarul. De altfel, el continua sa fie incomod si dupa moarte, inclusiv pentru unii oficiali ai bisericii. In schimb, intr-o masura covasitoare, este extraordinar de iubit . Zeci de mii de oameni pornesc pe urmele lui in pelerinaje, la Sambata si la Prislop . Vizionar in timpul vietii, parintele le vede si din cer suferinta. Implineste, de fapt, ce le-a spus: “Rugati-va . De acolo, de sus, o sa va pot ajuta mai mult”.

Perioada pascala in evanghelii si in icoane I

PLINĂTATEA TIMPULUI PASCAL ÎN EVANGHELII ŞI ÎN ICOANE

Ciclul pascal, pe care evlavia creştină îl parcurge an de an, se întinde de fapt de la începutul Postului Mare şi până la Rusalii, dar centrul lui, receptat şi trăit cu precădere ca “timp pascal”, îl constituie cele două săptămâni consecutive de la Florii la Duminica Tomii, ce încadrează marele praznic al Învierii: Săptămâna Patimitor (a tristeţii cernite) şi Săptămâna Luminată (a bucuriei radioase), care sunt şi cele mai bine reprezentate în tradiţia iconografică a Ortodoxiei. Pe ele se axează şi prezentarea următoare, care punctează evanghelic şi iconic, pentru ochi şi pentru inimi, plinătatea timpului pascal.

 

Învierea lui Lazăr (fratele Martei şi Mariei), cinstită în ajunul Floriilor (Sâmbăta lui Lazăr), constituie un preludiu important al Învierii Domnului. Troparul sărbătorii spune: “Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr l-ai înviat, Hristoase, Dumnezeule”. Dojenind-o pe Marta pentru îndoiala ei (“Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” – Ioan 11, 40), Domnul pune să se ridice piatra de la gura mormântului şi-l strigă cu glas mare pe cel de patru zile aşezat în el: “Lazăre, vino afară!” (Ioan 11, 43). Şi mortul iese viu la lumină, făcându-i să se cutremure pe toţi cei de faţă, iar pe arhierei şi pe farisei să zică: “Ce ne facem, pentru că Omul Acesta săvârşeşte multe minuni?” (Ioan 11, 47).

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 68 other followers

%d bloggers like this: