Category Archives: Din istoria crestinismului

Se poate credinciosul de astazi reintoarce la respectarea Sfintei Traditii din Biserica noastra?..

Despre îngenunchere în Biserica Ortodoxă

Un subiect mai greu de lamurit….din timpurile vechi ale crestinismului timpuriu canoanele Bisericii au suferit mofificari. Sa le contrazicem – aceste schimbari – , sa le combatem? Nu are sens nici unasi nici alta  din atitudini. Incerc in aceasta postare sa fac aceste lucruri cat de cat mai lamurite, si am consultat articole diverse pe aceasta tema.

Fragmente dintr-un eseu semnat de arhimandritul Grigorios D. Papathomas, profesor de Drept Canonic la Institutul de Teologie Saint Serge din Paris, «Cum şi pentru ce Biserica ne îndeamnă să nu îngenunchem atunci cănd ne vesteşte învierea şi viaţa veacului ce va să fie, după Tradiţia canonică a Bisericii», preluate din Credinţa Străbună, revistă editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba-Iuliei, anul XVII, nr. 1 (250), ianuarie 2007, Editura Reîntregirea, p. 13.

Redau in continuare unul din fragmente – recunsoc, ne schimba cu totul modul de a ne arata evlavia si iubirea pentru Domnul si Mantuitorul nostru in vremea savarsirii sfintei liturghii in ziua de Duminica. Reiese din acest articol ca noi cu totii nu procedam corect din punct de vedere canonic atunci cand ingenunchem in timpul sfintei liturghii de Duminica.

15720_p18k4u41dlbtkh78109l1eqb1q3ga

……În sfârşit, Sfântul Vasile ne spune de altfel cu fermitate: „Este necesar ca Biserica să predea tuturor celor care se găsesc în sânul ei să-şi facă rugăciunile stând în picioare, pentru ca prin amintirea neîncetată a vieţii veşnice să nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest ţel” (Canonul 91). Noi, creştinii de astăzi, prin poziţia noastră în biserică dovedim necunoaşterea Sfintei Tradiţii.

Ne-îngenuncherea formează deci un element constitutiv al Tradiţiei bisericeşti bimilenare care rămâne profund profetică. Creştinii sunt chemaţi, într-o perspectivă pur eshatologică, potrivit acestei Tradiţii, să manifeste şi să mărturisească învierea şi începutul împărăţiei ce va să fie…
Perioadele de „ne-îngenunchere canonică” în Biserică:

- Toate duminicile (52) anului liturgic (de la vecernia de sâmbătă după-amiază la vecernia de duminică după-amiază);

- De la Paşte la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascală până la Vecernia din Duminica Cincizecimii);

- În cele 12 zile de la Crăciun la Bobotează;

Imi dau seama ca este un subiect nevralgic

- În timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (în afară de candidatul la hirotonie, şi aceasta numai începând cu secolul al XVII-lea);

- În timpul tuturor Sfintelor Liturghii zilnice, fie că se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Ioan Gură de Aur, sau a Sfinţilor Iacob şi Marcu.
bullet Perioadele de „îngenunchere canonică“ în Biserică:

- Îngenuncherea este poruncită de Biserică atunci când episcopul, preotul sau diaconul ne invită să îngenunchem: „Plecând genunchii noştri, Domnului să ne rugăm!”.

- În timpul Dumnezeieştii Liturghii a Darurilor mai-înainte-sfinţite;

- În timpul slujbelor din Postul Mare (în afară de sâmbătă şi duminică);

- În timpul slujbei Paraclisului Născătoarei de Dumnezeu din luna august (în afară de sâmbătă şi duminică);

- În timpul tainei sfintei spovedanii (în afară de sâmbătă şi duminică);

- Începând cu Vecernia Cincizecimii (duminică după-amiază);

- Acasă, se îngenunchează în aceleaşi ca şi la biserică (în afară de sâmbătă şi duminică).

Pentru a preciza orientarea Bisericii în acest sens, trebuie să spunem aici că imediat după perioada liturgică pascală, la Vecernia din după-amiaza duminicii Cincizecimii, credincioşii, pentru prima dată de la Paşte, primesc porunca de a îngenunchea. Pentru restul anului liturgic, momentele în care se îngenunchează sunt cele de mai sus. Creştinii rămân deci în genunchi în cursul săptămânii, pentru a-şi aminti căderea şi îndepărtarea lor de Dumnezeu, şi se roagă în picioare duminica în amintirea învierii lor de către Hristos.

1005607_521152504606497_18019581_n

Pentru a intelege cand trebuie sa ingenunchem, se cuvine sa facem cateva precizari. Ingenuncherea este o pozitie de rugaciune. Credinciosul prin plecarea trupului infatiseaza starea cazuta a omului care a pierdut din cauza pacatului functia de mijlocitor intre cer si pamant (simbolizata de starea dreapta, in picioare). Ingenuncherea este semn al pocaintei si al supunerii depline. Omul ingenuncheat isi asuma starea nefireasca in care a ajuns din cauza pacatului, isi plange aceasta stare, ca sa redobandeasca starea de dinainte de pacat. In vechime, ingenuncherea in pridvorul bisericii era una din cele patru trepte de canonisire pentru pacatele grave.

Starea dreapta, verticala este si chipul bucuriei. In textul de la Faptele Apostolilor VII, 56 se spune ca Sfantul Arhidiacon Stefan inainte de a fi omorat cu pietre a zis: “Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. (Fapte, VII, 56) Facem mentiunea ca “a sedea” nu este acelasi lucru cu “a sta”. “A sedea” inseamna a te afla asezat pe ceva, in vreme ce “a sta”, se traduce prin a se tine in picioare, vertical. Din nefericire, sunt persoane care folosesc gresit cele doua verbe, si ajung sa spuna pleonastic sezi jos sau stai in picioare.

Textul de la Fapte, 55-56, ne descopera cum il primeste Hristos pe Stefan: stand de-a dreapta Tatalui, semn al bucuriei. Dar aceasta pozitie a lui Hristos exprima si faptul ca firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost restaurata, este o pozitie a chipului veacului ce va sa vina.

Aceasta pozitie este adoptata si de noi in perioada dintre praznuirea Sfintelor Pasti si Cincizecime ca perioada pascala. Este perioada cand, datorita bucuriei ca Hristos a inviat, nu se mai ingenuncheaza.

Nu de putine ori ne-a fost dat sa vedem ca in cadrul slujbelor din biserica sunt momente cand persoanele ingenuncheaza si altele in care stau in pozitie verticala, in picioare. Alteori, in anumite perioade din cursul unui an bisericesc, observam ca nu se mai ingenuncheaza nici in momentele pe care le cunosteam a fi insotite de acest gest.

In incheiere , ca o concluzie : Pentru a implini regulile sfintei traditii din Biserica, ingenunchem doar la anumite momente ale sfintei liturghii. Insa…credinciosul care simte nevoia sa ingenuncheze (pozitia rugaciunii) in tot acest rastimp, o poate face nestingherit dupa cum ii dicteaza sufletul mai mult sau mai putin incarcat de pacate.  Daca suntem in genunchi sau in picioare, nu are relevanta in fata Domnului . Ce conteaza – cred eu – este sinceritatea caintei si a rugaciunii .

articol postat de Cristina David

 

Viata si cultul crestin in epoca apostolica

Cultul crestin in epoca apostolica

460px-Sfandrei2Epoca apostolica este practic vorbind, prima perioada din istoria crestinismului , corespunzand in mare anilor 30-100. In acea vreme apostolii si toti ucenicii Lui Hristos Domnul au propovaduit Evanghelia si au crestinat multime de oameni din randul evreilor si neamurilor gentile. Multe din scrierile aparute in acei ani au fost atribuite unora dintre apostoli : Sf Pavel, Sf Petru, Sf Ioan si altii.

Adunarea crestinilor se facea in casa, nu la templu sau la sinagoga. O asemenea casa este cea in care se adunau Apostolii cu grupul de credinciosi, inainte de pogorarea Sfantului Duh si in care a avut loc faptul extra­ordinar din ziua Cinzecimii. Dat fiind marele numar de credinciosi (3000, 5000) (Fapte IV, 4), ei se adunau in mai multe case mai incapatoare.

Adunarea era prezidata de un Apostol, daca era prezent, sau de intai-statatorul comunitatii, episcopul. Se savarsea apoi frangerea painii, se lua o masa comuna “agapa”, se prelungea uneori cuvantul pana noap­tea tarziu.

Din Faptele Apostolilor, aflam ca in a treia calatorie misionara, la Troia, in anul 58, Sfantul Apostol Pavel, a adunat pe credinciosi intr-o seara, a savarsit frangerea painii “si a lungit cuvantul pana la miezul noptii”. (Fapte XX, 7-12).Tot in cap. XX din Fapte aflam ca adunarea si cultul au avut loc “in ziua intai a saptamanii” adica dumi­nica.

Rugaciunea comuna si obisnuita era cea domneasca, Tatal nostru, pe care Invatatura celor doisprezece Apostoli cere crestinilor s-o ros­teasca de trei ori pe zi (VIII, 3).

In comunitatea crestina se intra prin Taina Sfantului Botez. Era necesar inainte de botez marturisirea cre­dintei in Iisus Hristos si a pacatelor. Nu avem o formula a marturisirii de credinta baptismale din vre­mea Apostolilor. Simbolul numit apostolic, cunoscut din secolul al II-lea, are probabil la baza o marturisire de credinta obisnuita insa din epoca apostolica. El era scurt: cuprindea numai adevarurile de credinta fundamentale al caror centru Hirotonia slujitorilor Bisericii se facea prin rugaciuni si punerea mainilor de catre Sfintii Apostoli (Fapte VI, 5; XIV, 14, 23).

In afara de imprejurarile speciale, se postea inainte de sfarsituil secolului I in zilele de miercuri si vineri.

Ziua intai a saptamanii iudaice era zi de adunare si de cult crestin, numita si “ziua domneasca” sau “ziua Domnului” (Fapte XX, 7; I Cor. XVI, 2; Apoc. I, 10).

Pe cele doua mari sarbatori ale iudeilor, Pastile si Cincizecimea, le-au tinut de timpuriu si crestinii, cu noua lor semnificatie : Invierea Domnului si Pogorarea Sfantului Duh. Probabil din secolul III, se serba in Orient, la 6 ianuarie Epifania numita si Theofania o sarbatoare comuna pentru Intruparea Domnului si aratarea Lui, in amintirea nasterii si botezului Mantuitorului si a descoperirii Sale dumnezeiesti unita cu evenimentul botezarii in raul Iordanului (Matei III, 16-17). Sarbatoarea Nasterii Domnului se va serba la 25 decembrie, incepand cu anul 377 in biserica din Antiohia.

surse :

http://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/istoria-bisericii-primele-trei-secole/cultul-crestin-epoca-apostolica-70584.html

articol alcatuit de Cristina David

Luna mai in 21 zile: pomenirea Sfintilor, slavitilor, de Dumnezeu incoronatilor si intocmai cu Apostolii, marilor imparati Constantin (+337) si Elena (+327)

Marele intre imparati, fericitul si pururea pomenitul Constantin, a fost fiul lui Constantiu Clor si al cinstitei Elena. Si era pe vremea cand crudul imparat Diocletian isi luase insotitori, la carmuirea intinsei imparatii a romanilor, asa incat, partea de rasarit a imparatiei, o carmuia insusi imparatul Diocletian, avand, la randul lui, ca ajutor, pe ginerele sau Galeriu, iar capitala, era poarta Asiei, Nicomidia. Partea de apus avea ca imparat pe Maximian Hercule, insotit de fiul sau, Maxentiu, iar, ca ajutor, pe Constantin Clor, tatal Sfantului Constantin si sotul Sfintei Elena, capitala fiind la Roma. Si avea Constantin, sub stapanirea sa, intinse tinuturi: Galia, Spania si Britania. Dar, pe cand, in toate partile imparatiei, crestinii indurau cele mai crunte prigoniri, in tinuturile sale, Constantin, nu numai ca a oprit orice prigoana impotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiti dintre cetateni, ii folosea pe crestini la carmuirea treburilor imparatiei.

2013anulsfimparaticonstantinsielena

Deci, murind bunul Constantin, in locul lui a venit fiul sau, marele Constantin, precum la Roma, in locul lui Hercule, a venit fiul sau, Maxentiu. Si s-a intamplat ca Maxentiu, sa porneasca razboi contra lui Constantin. Si istoriseste episcopul Eusebiu, care a fost duhovnicul lui Constantin, ca, plecand in intampinarea dusmanului sau, imparatul Constantin se ruga, cerand ajutor de la Dumnezeu, inainte de a incepe lupta, stiind ca oastea lui este mai slaba, decat oastea lui Maxentiu. Ca raspuns la rugaciunea lui, Constantin a vazut ziua, in amiaza mare, stralucind pe cer, o cruce luminoasa, pe care scria, cu slove alcatuite din stele: “Prin acest semn vei invinge”. Iar, in noaptea ce a urmat, tot el a vazut, in vis, pe Insusi Domnul Iisus Hristos, apropiindu-se de el si indemnandu-l sa-si faca steag ostasesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Deci, chipul cinstitei Cruci, punandu-l pe arme, a mers la Roma si a biruit pe pierzatorul Maxentiu, care, cazand in raul Tibru, s-a inecat, la podul Milvius, in anul 312; si asa, Constantin a eliberat pe cetatenii Romei, de tirania lui Maxentiu.

Incredintat ca, prin biruinta lui a fost ajutat de Dumnezeul crestinilor, fericitul Constantin, a dat in anul 313, ca imparat al Romei, o hotarare, prin care a oprit prigonirea crestinilor si a dat libertate credintei in imparatia romanilor. Actul acesta mare se numeste “Decretul din Milan”.

Mai tarziu, fericitul Constantin si-a mutat capitala imparatiei, de la Roma, la Bizant. Deci, a zidit din nou aceasta cetate si, impodobind-o cu tot felul de palate, ca pe o adevarata noua Roma crestina numita, apoi, Constantinopol, dupa numele sau. Aceasta cetate, a fost adusa, de Imparatu; Constantin, lui Hristos, ca o roada a credintei sale (330).

Ca imparat al crestinilor, Constantin a aratat multa ravna si pentru unitatea credintei crestine. Si aceasta s-a vazut pe vremea, ereziei lui Arie, cea mai mare ratacire din viata Bisericii lui Hristos. Arie invata ca Hristos n-a fost Dumnezeu adevarat, imbracat in fire de om si coborat in lume, cum socoteste dreapta credinta, Hristos, pentru el, era numai o creatura trimisa sa izbaveasca omenirea. Si era mare tulburare in Biserica. Deci, intelegand ca numai prin unitatea credintei, Biserica era un mare sprijin pentru unitatea imparatiei, marele Constantin a hotarat tinerea Sinodului de la Niceea, la care el insusi a fost de fata. Aici, episcopii din toata lumea crestina au osandit ratacirea lui Arie si au marturisit dreapta credinta, alcatuind cea mai mare parte din Crez, pe care, de atunci, il rostim si noi, la orice Sfanta Liturghie.

Si a fost ajutat Sfantul Constantin si de evlavia si ravna mamei sale, pe care imparatul a trimis-o la Ierusalim, pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii. Si, descoperind locul Golgotei, al Sfantului Mormant si lemnul Sfintei Cruci, imparateasa a zidit, cu imparateasca darnicie, biserica Sfantului Mormant (Anastasis), biserica din Betleem, pe cea din Nazaret si alte sfinte locasuri.

Multe alte fapte de folos credintei lui Hristos au savarsit marele Constantin si maica sa Elena, pentru care s-au invrednicit a se numi “Sfintii cei intocmai cu Apostolii, imparati”. Si a murit Sfantul Constantin, dupa ce s-a botezat, la anul 337, cu zece ani in urma mortii mamei sale, Sfanta Elena.

Mai multe puteti citi in Vietile Sfintilor: Viata Sfantului Marelui Imparat si intocmai cu Apostolii Constantin si a maicii lui, Elena

articol preluat de aici : http://www.ortodoxism.ro

Canonul Sfantului Andrei Criteanul – Cine este Sfantul Andrei Criteanul?

Cine este Sfantul Andrei Criteanul ?

Sfantul Andrei Criteanul s-a nascut la Damasc, in jurul anului 660, sub stapanire musulmana, intr-o familie crestina care i-a dat o educatie aleasa. Mai tarziu, el devine monah in “Fratia Sfantului Mormant” – Ierusalim, fapt pen­tru care a fost mai tarziu supranumit si “Ierusalimiteanul”.

Curand devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar in 685, in calitate de delegat al acestuia, semneaza la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condamnat in 681 erezia monotelita (a unei singure vointe in persoana Domnului nostru Iisus Hristos).

Monahul Andrei ramane in Constantinopol, unde i se in­credinteaza conducerea unei importante opere social-filantropice, in special conducerea unui orfelinat si a unei case pentru batrani, lucrare sociala foarte populara pentru Biseri­ca bizantina din acea vreme.

In anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, in Creta. De aici a primit si numele de “Cretanul” sau “Criteanul”, pe care i l-a dat traditia bisericeasca. Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A con­struit biserici, a infiintat manastiri, a dezvoltat lucrarea filantropica a Bisericii, s-a ocupat de educatia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe crestinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor in insula etc. A fost un bun pre­dicator, iar pentru a incuraja participarea poporului la viata liturgica a Bisericii a compus o multime de imne liturgice. El este considerat cel dintai autor de canoane liturgice, intre care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat in cartea Triodul si constituie o piesa liturgica deosebit de importanta pentru perioada Postului Sfintelor Pasti.

Sfantul Andrei Criteanul a trecut la viata vesnica in anul 740, pe cand se intorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormantul sau nu se afla in Creta, ci in localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).

Sursa – Crestin Ortodox

Rostirea rugaciunilor la Sfanta Liturghie

Rostirea rugaciunilor la Sfanta Liturghie

Sfanta Liturghie este cea mai de pret lucrare lasata oamenilor de Mantuitorul Iisus Hristos, dupa Inaltarea Sa la cer. In cadrul acestei slujbe, darurile de paine si vin se prefac in Trupul si Sangele indumnezeitor al Mantuitorului. Sfanta Liturghie este calea spre Viata, implinind urmatorul cuvant al Mantuitorului: “Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi” (Ioan 6, 53).

Rostirea rugaciunilor la Sfanta Liturghie

Randuiala liturgica a acestei dumnezeiesti slujbe nu a fost insa dintotdeauna aceeasi. Astfel, in primele secole crestine, Sfanta Liturghia avea o randuiala deosebit de simpla, intreaga actiune avand loc in jurul a ceea ce s-a petrecut la Cina cea de Taina. Preotul slujitor rostea cateva rugaciuni ample si alte cateva mai scurte (ectenii). La rugaciunile rostite de preot, credinciosii raspundeau, zicand “Amin!”, iar la cele cateva ectenii, ei raspundeau, zicand “Da, Doamne” si “Doamne, miluieste!”. In aceasta perioada, rugaciunile Sfintei Liturghii erau rostite de preot cu voce tare, in timp ce credinciosii ascultau, tacand.

Treptat insa, sfintitii episcopi au inceput sa adauge acestei slujbe citiri biblice, cantari din Psalmi, omilii (predici) si imne crestine cantate. Dupa secolul al IV-lea, cand crestinismul ajunge sub protectia statului, prin Sfantul imparat Constantin cel Mare, viata liturgica ajunge sa se bucura de o dezvoltare fara precedent. Astfel, pentru o vreme, randuiala Sfintei Liturghii, desi asemanatoare in esenta, nu era aceeasi in tot locul, fiecare scaun patriarhal randuind slujba potrivit nevoilor locale.

Dezvoltarea vietii liturgice si a teologiei ortodoxe a facut in asa fel incat sa se dezvolte si randuiala Sfintei Liturghii. In cadrul secolelor V-XIV, randuiala Sfintei Liturghii se dezvolta simtitor, in cadrul acesteia fiind asezate imne liturgice intelept alese. Din pricina randuielii ample la care s-a ajuns, rostirea rugaciunilor in intregime cu voce tare a inceput a nu mai fi posibila.

Cantarea bisericeasca, inteleasa ca raspunsuri liturgice oferite de credinciosi preotului slujitor, este o forma concreta prin care acestia participa la Sfanta Liturghie. Cantarea omofona si imnele randuite de Biserica spre a fi cantate indeplinesc un deosebit rol catehetic, pastoral, misionar si duhovnicesc.

http://www.youtube.com/watch?v=wePLTBm-aWk

Pentru a se evita intinderea exagerata a sujbei si greutatea credinciosilor de a urmari cu atentie toate rugaciunile si cantarile, rugaciunile rostite de preot au inceput a fi citite in taina. Ecteniile de dupa aceste rugaciuni au fost rostite cu voce tare pana astazi. Oarecum, s-a randuit un fel de “slujire paralela”, una a preotilor, in Sfantul Altar, si alta a credinciosilor, in biserica. O parte a slujbei este savarsita in taina, in Sfantul Altar, de catre preoti, in vreme ce alta parte a slujbei este rostita in biserica, de tot poporul. Prin cantari si raspunsuri ample se intareste libertatea credinciosilor de a participa la sfanta slujba.

Odata cu citirea in taina a rugaciunilor si cu instalarea catapetesmei a crescut si caracterul de taina al Sfintei Liturghii. Abia spre sfarsitul secolului al VI-lea apare slujirea in taina a Altarului, randuita tocmai spre a intari bogatia intelesului de taina al Sfintei Liturghii. Catapeteasma apare si ea abia pe la sfarsitul secolului al VII-lea, ca element de propovaduire al invataturii de credinta privind sfintele icoane.

Sfarsitul rugaciunilor rostite de preot in taina se vor spune insa in continuare cu voce tare; aceste cuvinte de final ale rugaciunilor sunt numite “vosglasuri” sau “ecfonisuri”. Prima parte a fiecarei rugaciuni se rosteste in taina, iar sfarsitul fiecareia se rosteste cu voce tare. Spre exemplu, rugaciunea rostita de preot inainte de cantarea numita “Antifonul intai”, este urmatoarea: “Doamne, Dumnezeul nostru, a Carui stapanire este neasemanata si slava neajunsa, a Carui mila este nemasurata si iubire de oameni negraita, Insuti Stapane, dupa milostivirea Ta, cauta spre noi si spre sfanta biserica aceasta, si fa bogate milele Tale si indurarile Tale cu noi si cu cei ce se roaga impreuna cu noi. (Cu glas tare, preotul zice ecfonisul:) Ca Tie se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.”

Randuiala actuala a Sfintei Liturghii este una autoritara si neschimbabila, ea fiind stabilita de Sfintii Parinti pe o durata de multe secole. Chiar daca rostirea cu voce tare a rugaciunilor Sfintei Liturghii ar aduce un spor de cunoastere teologica poporului, acest lucru se cade a fi savarsit mai ales prin cateheze sistematice. Reintroducerea vechii practici a rostirii cu voce tare a rugaciunilor liturgice trebuie sa tina cont de realitatile vremii, precum si de randuielile canonice si liturgice stabilite si practicate de Biserica secole de-a randul. Aceasta practica poate fi reactivata numai daca este de un real folos vietii duhovnicesti a poporului, si atunci numai cu binecuvantarea unei autoritate bisericesti superioare.

Teodor Danalache

Icoana DEISIS

Icoana Deisis

Deisis este o icoana care Il reprezinta pe Hristos ca imparat, asezat pe tron, tinand Evanghelia inchisa si binecuvantand. El are in dreapta Sa pe Fecioara Maria, iar in stanga pe Sfantul Ioan Botezatorul, amandoi in picioare, rugandu-se. Termenul „deisis” vine din limba greaca si inseamna rugaciune. Inalt Preasfintitul Bartolomeu Anania precizeaza ca in cazul de fata nu este vorba de orice rugaciune, ci de aceea pe care cineva o face pentru altcineva sau pentru altii. Astfel, sfintia sa spune ca numele „deisis” vine de la Maica Domnului, cea care sta in dreapta Fiului, implorandu-L. Sfantul Ioan Botezatorul este martorul omenitatii noastre slabanogite de pacat. Prezenta Fecioarei Maria si a Sfantului Ioan Botezatorul alaturi de Hristos, a fost explicata si in sensul ca in Hristos este recapitulata intrega omenire: Fecioara Maria reprezentandu-i pe cei de dupa El, iar Ioan Botezatorul pe cei din Vechiul Testament. Hristos devine implinirea istoriei, avand de-o parte si de alta prorocii si Biserica.

Interesant este ca in ritualul Proscomidiei, cele dintai miride (particele de paine), scoase dupa Sfantul Agnet, sunt aduse in cinstea Sfintei Fecioare Maria si a Sfantului Ioan Botezatorul.

Icoana Deisis este asezata pe catapeteasma in mijlocul sirului de icoane care reprezinta pe cei 12 Apostoli, in registrul din mijloc. In bisericile din Moldova, se zugraveste pe peretele de apus al naosului, in legatura cu friza ctitorilor; iar in unele bisericii muntene se afla pe peretele de nord (in naos), inconjurata de sfinti militari.

In biserica Sfanta Sofia din Constantinopol supravietuieste un mozaic de o exceptionala frumusete, care poarta numele Deisis. El a fost salvat la timp din mainile unui paznic, care desprindea din el cubulete de aur si le vindea turistilor. Hristos, personajul central, retine atentia prin faptul ca privirea, gura si mana Sa sunt redate intr-un mod aparte, parca facute sa se contrazica intre ele. Ochii lui Hristos sunt aceia ai Judecatorului. Privire Sa pare a fi pornita sa citeasca’n sufletul omului. Indiferent de pozitia in care te afli, daca privesti aceasta icoana, observi ca nu esti lipsit de privirea lui Hristos.

Gura, insa, exprima o imensa tristete. Aceasta reprezentare poate aduce’n amintire un tablou al lui Octav Bancila, pastrat in tezaurul artistic al Mitropoliei din Iasi. In acest tablou, Hristos este descult, in camasa alba, incununat cu spini si isi acopera ochii cu pumnii, ca sa nu mai vada ce-a vazut… Se spune ca tabloul, ramas neterminat, urma sa infatiseze macelul unui camp de razboi. E tristetea unui Dumnezeu care a creat omenirea din iubire si pentru iubire si care acum, la sfarsitul veacurilor, o vede plutind intr’o mocirla de sange. Inalt Preasfintitul Bartolomeu Anania vorbind despre acest tablou spune: Te uiti indelung la gura lui Iisus si-ti vine sa soptesti: Doamne, cum sa nu fii trist daca noi Te-am intristat?…

Iar mana lui Hristos din „Deisis” binecuvinteaza iertand, iertare care nu este prefigurata nici de ochi si nici de gura.

A.C. preluat de pe Crestin Ortodox

Sfantul Stefan – primul martir marturisitor al Lui Hristos

Sfantul Arhidiacon Stefan

Sfantul Stefan era iudeu de neam, din semintia lui Avraam. Marindu-se numarul crestinilor dupa intemeierea Bisericii si crescand numarul cererilor pentru diverse slujiri ale Apostolilor, au fost alesi din cadrul comunitatii, sapte barbati “plini de Duh Sfant si de intelepciune”. Acestia aveau menirea sa slujeasca atat in cadrul slujbelor religioase cat si sa supravegheze buna oranduiala la mesele comune. Primul dintre acestia a fost Stefan, iar ceilalti sase sunt: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae. Rolul lor in Biserica primara depasea cu mult rolul pe care il iau diaconii in zilele noastre. Ei predicau cuvantul Evangheliei, botezau si ajutau la desfasurarea cultului apartinand organelor de conducere ale Bisericii din Ierusalim.

Sfantul Stefan cunostea foarte bine Scriptura si propovaduia cu multa putere pe Hristos. Saducheii si fariseii au pus niste barbati sa spuna ca L-au auzit rostind cuvinte de hula impotriva lui Moise si a lui Dumnezeu. In vremea aceea, blasfemia era pedepsita cu moartea. Ajuns in fata sinedriului, i-a infruntat pe judecatori, iar acestia au cerut ca Stefan sa fie ucis cu pietre. In acele momente, Sfantul Stefan a avut o viziune in care l-a vazut pe Hristos „stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu.“ (Faptele Apostolilor)

Pentru ca exista obiceiul ca cei omorati cu pietre sa nu fie inmormantati in cavoul familiei, se crede ca a fost pus in mormantul unui crestin.

Moastele sale au fost descoperite in anul 415.

Sfantul Apostol Stefan, cel dintai martir al Bisericii lui Hristos, este primul model de jertfa crestina pentru toti.

sursa : crestin ortodox

Basilica lui Maxentiu si Constantin – Roma – Din istoria crestinismului

Basilica lui Maxentiu si a lui Constantin – Roma

Basilica lui Maxentius si a lui Constantin, aflata in Roma, Italia, este una dintre cele mai mari cladiri ale lumii antice din Roma. Cunoscuta uneori si sub denumirea de Nova Basilica, adica “Basilica cea Noua”, aceasta cladire era cea mai mare din intreg Forumul Roman.

Basilica lui Maxentiu si a lui Constantin – scurt istoric

Construirea acestei uriase cladiri a inceput din partea nordica a Forum-ului, sub conducerea imparatului Maxentiu, in anul 308, si a fost terminata in anul 312, de catre imparatul Constantin cel Mare, la scurt timp dupa victoria impotriva lui Maxentius, in lupta de la Podul Milvian.

Cladirea este zidita avand o singura nava centrala, acoperita fiind cu trei siruri de bolti, la o inaltime de 39 de metri de la pamant. Intreg acoperisul era suspendat pe patru coloane uriase. In capatul ei vestic se afla zidita o imensa absida de piatra. In aceasta se afla asezata o uriasa statuie a imparatului Constantin; fragmente din aceasta statuie se mai gasesc si astazi, in curtea Palatului Conservatori, din Muzeul Capitolini.

Greutatea boltilor era sustinuta, pe laterale, de o serie de abside, fiecare masurand intre 23 si 17 metri. Absidele erau, la randul lor, calote semiboltite, pornind perpendicular pe nava centrala. Multimea arcadelor de pe laterale erau destul de inguste.

Nava centrala masoara 25 de metri in latime si 80 de metri in lungime, formand astfel o suprafata de 4.000 de metri patrati. Ca mai toate constructiile imperiale, si aceasta basilica facea risipa de spatiu, creand insa emotie si tacere in sufletul celui care o privea sau intra in ea.

Pe fatada de rasarit a basilicii se afla o imensa arcada, in timp ce pe fatada sudica se afla un foarte mare portal de intrare, prijinit la baza pe patru coloane de piatra.

Tot ce a mai ramas din aceasta uriasa basilica este peretele ei nordic, dimpreuna cu cele trei abside boltite. Tavanul interior al celor trei abside infatiseaza o foarte mare pricepere in privinta sustinerii greutatii uriase a acoperisului. Intreg tavanul este alcatuit din fragmente octogonale, puternic stranse intre ele.

Basilica lui Maxentiu si a lui Contantin – Roma, Italia

Astazi, termenul de basilica indica o cladire inchinata bisericii, un locas de cult, insa in acele vremuri, termenul indica o curte imperiala, o hala de festivitati, un loc de adunare publica. De-a lungul peretilor, in interior, se aflau numeroase nise, in care erau asezate busturi ale zeitatilor romane. Aici au avut loc luptele romane, din cadrul festivitatilor olimpice din anul 1960.

Basilica lui Maxentiu si a lui Constantin, din Roma, este o uriasa lucrare de arhitectura. La acea data, aceasta se afla printre cele mai mari cladiri ale lumii, pentru ridicarea acesteia fiind folosite mai toate metodele cunoscute la acea vreme, cat si unele inovatii. Uriasa cladire, mai inainte de a fi distrusa, era in intregime varuita in culoarea alb.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 64 other followers

%d bloggers like this: