Category Archives: conferinte pe teme crestin ortodoxe

Parintele Rafail Noica :”Traim vremuri de mare apostazie, dar noi sa nu cadem din voia Lui Dumnezeu”

Parintele Rafail Noica doreste sa ne incurajeze : “Traim vremuri de mare apostazie, dar noi sa nu cadem din voia Lui Dumnezeu”

Cu totii simtim acest lucru , traind in anii din urma care au adus atatea lucruri nedrepte si suferinte in majoritatea tarilor din lume. Raspandindu-se si accentuindu-se lacomia celor care conduc aceste tari , ambitia ,rautatea, violenta , nimic nu mai este sigur in viata noastra. Ne punem intrebarea: oare ce va mai urma? Unde se va ajunge? Cei care doresc liniste , pace si intelegere nu mai au loc de intoarcere la valorile si atitudinile carora nu li se mai acorda nici cea mai mica importanta la nivel mondial : intelepciunea , cumpatarea, bunavointa, intelegerea….increderea in ce este bine si de folos tuturor . Niciodata nu au fost pe deplin sau peste tot respectate aceste aspecte ale vietuirii pe pamant ca adevarati oameni , foarte adevarat. Istoria graieste pentru trecutul lumii. Iarasi este adevarat si istoriceste dovedit ca niciodata nu s-au petrecut atat de multe rele , catastrofe si zguduiri de natura morala , sociala si politica precum vedem acum. Iar fiecare dintre noi -cei “de rand” , este silit sa se confrunte cu ele si sa aleaga , sa decida, incotro sa mearga si ce sa faca.

Ma intorc la vorba “Doamne nu da omului ce nu poate sa duca!”

Ajuta-ne Doamne ! Caci in Tine ne punem nadejdea.

bscap015
CE VREMURI TRAIM SI CUM SA LE INFRUNTAM?
- Parintele Rafail ne raspunde :

“Sa stiti ca vadit sunt ultimele vremi. Si Apostolul Ioan spunea acum 2000 de ani ca erau. Erau, in samanta, numai ca astazi, ceea ce era de necrezut candva cand se citea Apocalipsa si alte prorocii, este tehnologic realizabil. (…)

Infricosatoare sunt, dar daca Dumnezeul nostru se zice atotputernic, in zilele astea vom vedea ce inseamna atotputernic si cerem Tie, Doamne, sa ne arati lucrul asta, daca noi vom traversa acele perioade! Sunt infricosatoare, dar nu vom deznadajdui, căci milostiv este Dumnezeu si mare este Dumnezeu. (…) Atacurile si navalele care vin asupra omului sunt inca de acum deja de necomparat cu cele ce erau inainte. Spunea cineva aseara, un Prea Sfintit parca, ca in viata noastra, in ultimii 30 de ani lumea a devenit de nerecunoscut. Asa e … si se schimba pe ceas ce trece!

Da, suntem pacatosi, dar sa stiti ca nu e numai pacatul nostru. Sunt si alte lucruri pe care nu le putem dovedi, dar va spun asta ca marturie a unora mai batrani si care au cunoscut alte lumi. Deja si eu ma vad ca un martor al unei alte lumi pentru cei care astazi au 30 sau 20 de ani si mai putin. Iar parintele nostru a fost si martor al lumii inainte de primul razboi mondial (…) si mi-a spus ca dupa aceea n-a mai fost niciodata acea pace de care isi amintea in tineretile lui, acea asezare a lumii care se simtea. Dupa primul fratricid mondial s-a ridicat harul de pe pamant si n-a mai venit. Dupa al doilea fratricid mondial a fost si mai rau si prin anii ’70 ne zicea: „Daca va mai veni un razboi mondial credinta pe pamant va deveni cu neputinta“ (…)

“Sa stiti ca vadit sunt ultimele vremi. Si Apostolul Ioan spunea acum 2000 de ani ca erau. Erau, in samanta, numai ca astazi, ceea ce era de necrezut candva cand se citea Apocalipsa si alte prorocii, este tehnologic realizabil. (…) Infricosatoare sunt, dar daca Dumnezeul nostru se zice atotputernic, in zilele astea vom vedea ce inseamna atotputernic si cerem Tie, Doamne, sa ne arati lucrul asta, daca noi vom traversa acele perioade! Sunt infricosatoare, dar nu vom deznadajdui, căci milostiv este Dumnezeu si mare este Dumnezeu. (…) Atacurile si navalele care vin asupra omului sunt inca de acum deja de necomparat cu cele ce erau inainte. Spunea cineva aseara, un Prea Sfintit parca, ca in viata noastra, in ultimii 30 de ani lumea a devenit de nerecunoscut. Asa e … si se schimba pe ceas ce trece!

Observ ca ceea ce numeam credinta a falimentat de multe ori in viata mea pana cand am inceput sa o vad ca nu o am si asta este o caracteristica a epocii noastre, nu numai a lui Stan Patitu‘ care va vorbeste, adica “crezi ca…” si te trezesti ca… “nu“; este ca si cum stai ferm cu picioarele pe ceva solid, pe scanduri solide si cineva-ti pune o cravata pe dupa gat, cade scandura de sub tine si te trezesti ca asta-i un streang… Iertati-ma, dar asta este ce vrea sa faca vicleanul cu noi. Insa asta e partea intai a cuvantului parintelui Siluan: TINE-TI MINTEA IN IAD! Nu-ti inchipui ca lumea asta e altceva. Sa fim seriosi si sa fim treji! Dar… NU DEZNADAJDUI e partea a doua. Dumnezeu, care m-aude acuma, puternic este sa ne crute de acel streang si de acel “chepeng” care cade de sub picioare.

christwater

Dar, Doamne, pazeste-ne, ca… asa cum mai multi au spus si aseara si azi: ispitele sunt mai cumplite azi. Nu numai mai cumplite, ci si mult mai subtiri, mai nebagate in seama. Crezi ca esti un credincios si te trezesti ca reactiile tale sunt reactiile necredinciosului. Credinta ta te falimenteaza, te tradeaza. (…) Nu e cazul de a deznadajdui… Cand observam lucrurile astea e cazul sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu; dar as zice mai mult: e cazul sa ne bucuram. (…) E vremea sa ne bucuram cu intristatoare bucurie, dar undeva o bucurie tainica poate exista daca avem mai multa credinta si mai multa intelegere incotro mergem: e Dumnezeu! E lumina nefacuta care e langa mine, in mine undeva si ma lumineaza si ma arata cat de pacatos sunt (…)

Cer Domnului sa va intareasca in zilele astea, zile de cernere, zile foarte dureroase, cumplite, infricosate – „tine-ti mintea in iad” – dar si… “nu deznadajdui” – zile de un deosebit har. (…) Intr-o lume care astazi, in bloc, masiv, aluneca permanent si tot mai mult catre tot ce este aparent indulcitor – oh, ce amar este pacatul, cu ‘dulceata’ lui cu tot, dar ne pacaleste cel viclean, ca suntem prosti…! – catre pacatul care se afiseaza ca etica a societatii permisive, cum se spune in Apus (…) – nu are mai mare valoare faptul ca, de bine de rau, noi, prostii, ne lipsim de atatea lucruri „dulci” pe care ni le-au dat ‘tovarasul’ Freud si altii, cand toate sunt libere acum, poti sa faci ce vrei…

Sa profitam de de aceste zile despre care proroceau parinti in trecut ca sunt cumplite si, in acelasi timp, ca multi ar fi dorit sa fie impreuna cu noi, sa se nevoiasca cu noi in zilele noastre.

O, Doamne, da-ne lumina sa invatam cum sa ne nevoim, cum, in ce fel sa profitam de vremea asta cumplita si minunata in care suntem. Durere mare – durerile sunt legate de nastere. Toata durerea cred ca este o nastere. Deci, Doamne, ce nastere ne rezervi noua pentru zilele noastre? Invredniceasca-ne Domnul sa o vedem si pe aia“.

As vrea sa mai adaug si cuvantul acesta: cand zice Dumnezeu “nu deznadajdui!”, pe multi i-am vazut incordandu-se peste masura – ca déjà erau prea stresati -: cum sa ma tin sa nu deznadajduiesc, sa nu-L supar pe Dumnezeu?

Nu, fratilor, nu despre asta e vorba, nu interzice Dumnezeu deznadejdea , dar ne spune ca…nu-I nevoie ! Nu-I nevoie sa deznadajduim !

Sursa : fragmente din cateva conferinte ale Parintelui Rafail aflate pe site-ul Razboi intru Cuvant

Cristina David

Frumoasa talcuire a versetului: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele” (Evanghelia Sfantului Marcu 9:24)

 

„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Aceasta înseamnă că era conştient de ce spunea, deoarece el credea. Dacă nu ar fi crezut, nu s-a fi dus la Iisus.Trebuie, însă, să înţelegem că, în sine, credinţa omului nu este niciodată suficientă în faţa lui Dumnezeu.

Acest verset este una dintre cele mai frumoase alocuţiuni pe care le cunoaştem din Sfânta Evanghelie. Este vorba despre stăpânul unui serv, care vine la Iisus cu rugămintea de a-i vindeca sluga. Nu era iudeu. Mântuitorul îl întreabă: „Crezi tu că pot să fac eu asta?” Iar el spune: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Aceasta înseamnă că era conştient de ce spunea, deoarece el credea. Dacă nu ar fi crezut, nu s-a fi dus la Iisus. Trebuie, însă, să înţelegem că, în sine, credinţa omului nu este niciodată suficientă în faţa lui Dumnezeu.

Eu v-am vorbit de rugăciune, de puterea credinţei, dar să ştiți un lucru: omeneşte, noi suntem limitaţi. Întotdeauna între ceea ce putem noi să realizăm şi deplinătate rămâne un gol, iar acest gol este umplut de Dumnezeu. Acest act de a umple această diferenţă, pentru că trebuie neapărat să ajungi la plinire, se numeşte har.

Părintele Nicolae Steinhardt are o imagine care mi-a plăcut, într-o predică de-a lui, făcând o paralelă între cum se comportă diavolul şi cum se comportă Dumnezeu. Diavolul se comportă ca un contabil: stă cu tăbliţa şi cu condeiul după tine şi te notează: toate păcatele, mai mari sau mai mici, tot, tot, ca să umple tăbliţa. Şi-o umple cu multă trudă, dar, până la urmă, vine Dumnezeu, care se poartă ca un boier, ia mâneca şi şterge tăbliţa.

Dumnezeu se comportă ca un rege, care e foarte bogat, dar şi foarte generos. De aceea, în „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, pe de o parte este vorba de expresia credinţei, iar, pe de altă parte, de expresia corectă a conştiinţei, căci credinţa ta de om nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus şi numai Dumnezeu este Acela care ţi-o umple. Când ajunge un om să Se minuneze Dumnezeu de el, atunci se poate numi a fi un om adevărat.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii – Conferinţele ASCOR Iaşi, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, p. 64-65)

 

IH-vindecator

Scurta nota personala

Dumnezeu ni se dezvaluie noua oamenilor numai daca raspundem chemarii Lui la care multi sunt surzi desi au urechi. Universul este LUMINA dar noi il vedem intunecat , negru. Si asta deoarece ochii nostri nu percep Adevarul pana cand nu vom avea credinta macar cat un graunte de mustar. Acea credinta sa nu ne mai paraseasca niciodata!

Pentru ca fara ajutor de la Dumnezeu omul poate aluneca, asa dupa cum Petru se scufunda in valurile marii daca nu ii intindea mana Domnul Iisus vazandu-i credinta slaba gata sa fie invinsa de frica. Petru L-a rugat pe Iisus sa-i vina in ajutor , avea nevoie de sprijinul Lui.

Sa rostim mereu si sa ne rugam asemenea tatalui din Evanghelia Sfantului Marcu:

“Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” (Marcu 9:24)

Cristina David

Parintele Rafail Noica – cuvant important pentru deosebirea gandurilor – CE ESTE MINCIUNA? CUVINTE CARE INVIAZA SI CUVINTE CARE OMOARA -video

Inainte de a vorbi , crestinul are datoria sfanta ca sa discearna , sa cantareasca bine in lumina celor aratate de Dumnezeu , ce anume cuvinte va folosi . Caci cuvantul rostit are o mare putere, in bine sau in rau.

Cuvintele ne sunt dictate de gandire…si asa cum ne este gandul (bun sau rau) asa vor fi si cuvintele rostite de noi . Ele pot sa ajute sufleteste daca gandul este bun, izvorat din dragoste pentru semeni , sau sunt pline de invidie, rautate, si dorinta diavoleasca de a face rau semenului din felurite motive nebinecuvantate….Aceasta dorinta (care se naste in gandul nostru) de a face rau este sau nu este constientizata de cel care vorbeste si imprastie minciuni . Exista oameni care se socotesc buni crestini si implinitori ai Cuvantului care ajung sa se autoamageasca (de fapt aceasta simtire vine de la vrajmas) , sa creada chiar ei insisi ca ceea ce spun este si conform realitatii . Primejdia ispitei este mare intotdeauna si avem nevoie de multa rugaciune in acest sens : Doamne ajuta-ma sa nu ranesc , sa nu mint, sa nu fac rau … ajuta-ma sa fiu ca Tine si nu ca mine….! Cei cu un suflet hranit si adapat  la Lumina si Adevarul cuprinse in Sfanta Scriptura nu mai pot avea ganduri de rau pentru aproapele. Iar lupta interioara care se duce pana cand omul ajunge la  constientizarea acestui lucru si a importantei lui in viata duhovniceasca este grea , foarte grea si nu are intotdeauna izbanda dorita de Dumnezeu. Oamenii, chiar cei care cred in existenta Lui Dumnezeu , in alte cuvinte nu Il desconsidera , dimpotriva merg la sfanta biserica duminica de duminica , se spovedesc si primesc sfanta Impartasanie la intervale regulate si chiar calculate  , pentru ca indeplinesc aceste porunci din obligatii de ordin exterior mai de graba decat din nevoie sufleteasca sincera,  nu pot  sa traiasca in Cuvantul Domnului la modul real. Ei sunt fariseii zilelor noastre si aduc mare paguba credintei adevarate.

De aceea , nu te poti simti bine in prezenta unor asemenea “crestini” pentru ca te apasa ceva, asa cum spune Parintele Rafail Noica , este acolo “ceva” care nu iti spune de bine. “Poti sa spui lucruri foarte bune, dar daca nu sunt in Duhul lui Dumnezeu sunt minciuna.”

Scurta cuvantare (un fragment dintr-o conferinta ) a parintelui sihastru din Muntii Apuseni merita multa atentie si indeamna la o profunda meditatie. Domnul sa fie cu noi atunci cand ascultam si cititm cuvintele de invatatura asa ca nu dupa prea mult timp s ajungem a avea noi insine cuvinte traite si vii pe care sa le impartasim celor care sunt doritori sa asculte si mai ales sa auda.

Doamne , credem, ajuta necredintei noastre! Amin

Cristina David

Parintele Rafail Noica – cuvant important pentru deosebirea gandurilor 

pr._rafail_noica

“… Sunt cuvinte care, dintr-o data, parca va invie. Parca dintr-o data te trezesti pe alta lume, [cu] alta intelegere… O lumina, ca sa zic asa. Aici este ceva din prima inviere. E sufletul care incepe sa invie. Cuvantul care acum este perceput ca viu si nu e doar informatie moarta. Asta-i energia cuvantului. Cuvantul viu si care te invie si, inviat fiind de vreun cuvant oarecare sau, in fine, ce-a pus Dumnezeu in sufletul tau, dupa aceea incep sa-ti devina vii si cuvintele Scripturii si sa te insufle. Asta este sufletul care incepe sa invie!

Si cand, contrar acestora, citesti niste lucruri… minciuni de-astea de-ale omului care se balaceste in minciuni si te simti asa impovarat si parca e o otrava ce vezi acolo, nu stii daca e adevarat sau nu, dar te simti asa, impovarat: energia mortala a cuvantului, minciuna. Minciuna si moartea sunt acelasi lucru. Minciuna nefiind doar a zice un neadevar: iti zic ca ploua, dar e soare afara.

Minciuna, in esenta ei, este ceva mult mai adanc. Este tot ce nu este dumnezeiesc. Poti sa spui lucruri foarte bune, dar daca nu sunt in Duhul lui Dumnezeu sunt minciuna. Rezultatul lor este acea otrava, acea moarte a sufletului, unde ti se tampeste sufletul; pici iar in deznadejde, pici iar in indoielnicie, in necredinta, in frica si in toate lucrurile astea care sunt ale intunericului. Intre altele, cel care are duhul deosebirii, pe linia asta deosebeste [duhurile gandurilor]. Printre altele, prin efectul pe care cuvantul il are in sufletul tau. Daca, dintr-o data, ti se invie sufletul si parca, in ciuda tuturor lucrurilor, simti ca e pace, ca Dumnezeu e bun, ca e atotputernic – uite ca asta este ceva din acea inviere.

Invierea prin cuvant – si asta este lucrarea Bisericii. Cuvantul care, bineinteles ca alta energie are, daca este trait de persoana care-l da, nu cuvant teoretic – ca am citit de la pagina 60 pana la pagina 120 si acuma va repet ce scrie acolo -, ci cuvant cat de cat trait, cuvant cercat. Spune parintele Sofronie lucruri minunate despre puterea cuvantului pe care o avea Sfantul Siluan. Dar observ din aceeasi carte ca nu toti il percepeau la fel. Deci [sunt] suflete mai sensibile, mai vii [si] suflete mai moarte, mai insensibile. Cadavrul e insensibil.

Asta este prima inviere si cei care au parte de aceasta inviere nu se vor mai nedreptati de a doua moarte. A doua moarte, pana la urma, nu este moartea trupului, ci despartirea finala a sufletului de Dumnezeu, fereasca Dumnezeu de lucrul asta pe tot sufletul viu”.

(VIDEO): CE ESTE MINCIUNA? CUVINTE CARE INVIAZA SI CUVINTE CARE OMOARA

(extras din conferinta: “Din ce moarte ne-a izbavit Hristos“, Alba-Iulia, decembrie 2005 – pe care o puteti salva integral in versiunea audio – prima parte de aici si a doua parte de aici).

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2012/04/27/rafail-noica-video-invierea-cuvant-minciuna-moarte-duhuri-discernamant/ )

Parintele Rafail Noica a conferentiat la Cluj, in prezenta a mii de credinciosi – 30 mai 2013

Demna de remarcat este revenirea in lume a Parintelui Rafail Noica despre care stim ca de multa vreme duce o viata de sihastru asa precum si-a dorit , departe de framantarile vietii din zilele noastre . Viata cuviosiei sale este petrecuta in rugaciuni continui pentru neamul sau pe care doar Dumnezeu in mare mila Lui il poate ajuta in situatia nespus de grea in care se afla de mult timp . Avem mare nevoie de duhovnici cu har care sa isi dedice viata zi si noapte in post si rugaciune pentru ca bunul Dumnezeu sa se indure a trece cu vederea multele pacate , incalcari ale poruncilor Lui savarsite la toate nivelele unei vieti saracite in Duh si adevar. Indemnul adresat celor prezenti la conferinta a fost exact acesta : ca fiecare dintre noi sa doreasca sa inceapa a trai o altfel de viata : mai curata ,mai lipsita de pacate , cu gand la cele sfinte si fapte pe potriva. Nimeni din cei care Il ignora pe Dumnezeu si Il exclud din gandul si modul de viata nu are cum sa astepte binele.

Cristina David

Mii de credincioşi au participat joi, 30 mai 2013, la conferința suținută de Părintele Rafail Noica, la sala Auditorium Maximum a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

conferinta parintelui Rafail in 31 mai 2013 la Cluj

Datorită numărului foarte mare de oameni veniţi din alte judeţe ale ţării, dar şi din străinătate sala a devenit neîncăpătoare. Astfel organizatorii au instalat în foaierul Colegiului Academic un videoproiector pe care a fost transmisă conferința cu titlul “S-a dus să-l Vadă precum este” susținută de părintele Rafail Noica, în organizarea Arhiepiscopiei Clujului și Facultăţii de Teologie Ortodoxă din municipiu, la împlinirea a 20 de ani de la mutarea la Domnul a Arhimandritului Sofronie Saharov.

În debutul întâlnirii duhovnicești ÎPS Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei i-a mulțumit părintelui Rafail că a acceptat invitația de a veni la Cluj și de a vorbi despre virtuțile marelui părinte duhovnicesc, Sofronie Saharov. Părintele Rafail Noica, un adevărat trăitor al ortodoxiei şi un vieţuitor al unei sihăstrii din zona Lăzeşti, din Munţii Apuseni a elogiat personalitatea marelui părinte duhovnicesc al Bisericii Ortodoxe Sofronie Saharov și a arătat viața plină de virtute și de sfințenie a părintelui său îndrumător, lângă care a ucenicit mai bine de 30 de ani.

Cuviosul Parinte Arhimandrit Sofronie Saharov

În cadrul cuvântării sale părintele Rafail Noica a făcut referire și la anumite momente petrecute alături de părintele Sofronie în cei 30 de ani de ucenicie, precum și îndemnurile și sfaturile oferite de acesta, ucenicilor săi, pentru aducerea lor la dreapta credință și descoperirea cu adevărat a lui Dumnezeu. Părintele Rafail Noica i-a îndemnat în cuvântul său duhovnicesc, pe toți cei prezenți, să înceapă să trăiască altfel, fără de păcat, iubind pe aproapele și pe Dumnezeu.

Parintele-Sofronie-si-ucenicii-parintii-Zaharia-Simeon-Chiril-Rafail-300x215

Parintele Sofronie si ucenicii sai : parintii Zaharia, Simeon, Chiril si Rafail

La final parintele Rafail Noica a răspuns întrebărilor venite din partea celor prezenți, oferindu-le sfaturi și îndemnuri duhovnicești.

Totodată persoanele ce au participat la conferință au putut cumpăra cartea “S-a dus să-L vadă precum este” tiparită de Editura Renașterea cu binecuvântarea ÎPS Părinte Andrei si în traducerea Anielei Siladi.

Volumul conține mai multe articole, studii, evocări și diferite amintiri despre părintele Sofronie Saharov, publicate de-a lungul timpului în revista “Buisson Ardent” a Asociației “Sfântul Siluan”. Cartea conține și o prefață a Părintelui Mitropolit Andrei și un cuvânt al părintelui Rafail Noica rostit în 2007 la conferința dedicată părintelui Sofronie, care a avut loc la Atena. Textul părintelui Rafil Noica se intitulează „Cuvântul Proorocesc și trăirea harului după Arhimandritul Sofronie”.

Potrivit părintelui Cătălin Pălimaru, directorul Editurii Renașterea, prin această carte s-a dorit semnalarea a ceea ce a însemnat teologia, opera și trăirea părintelui Sofronie Saharov pentru viața Bisericii Ortodoxe din secolul al XX-lea.

sursa: radiorenasrerea.ro

Rugăciunea părintelui Sofronie Saharov  (tradusă de părintele Rafail Noica)

Confession_1

Tu Doamne Cel veşnic şi Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat în această viaţă, Care ai revărsat peste mine harul botezului şi pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorinţa de a Te căuta pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea.

Eu n-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie decat numai în Tine, Dumnezeule.  Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii mei spre Tine.

Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi:
Tot ce veţi cere în rugăciune cu credinţă, veţi primi” şi:
”orice veţi cere în numele Meu, voi face vouă”.

De aceea, îndrăznesc să Te chem pe Tine:
Curateste-ma de orice intinaciune a trupului si a duhului.
Invaţă-mă să ma rog cum se cuvine.
Binecuvintează această zi pe care mi-ai dat-o mie, slugii Tale nevrednice.

Cu puterea binecuvântării Tale fă-mă în stare să grăiesc şi să lucrez în toată vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândeţe, pace, curaj şi înţelepciune,dându-mi de-a pururea seama de prezenţa Ta.

Doamne Dumnezeule, în necuprinsa Ta bunătate, arată-mi calea voii Tale, şi dă-mi să umblu în faţa Ta fără păcat.
Tu Doamne, Tu ştii cele de care am nevoie.

Tu cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea şi întristarea mea nu-ţi sunt ascunse Ţie.
De aceea, Te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg; iar atunci când voinţa mea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc la Tine.

Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă ţin cu tărie de ceea ce este bine. Păzeşte-mă de tot cuvântul sau fapta care strică sufletul; de orice fel de pornire care nu-Ti este bineplacuta Tie şi-l răneste pe aproapele meu.

Învaţă-mă ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc.
Iar dacă e voia Ta să nu răspund, fă-mă să tac în duh de pace, in care să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei.

Aşează-mă în calea poruncilor Tale şi până la ultimea mea răsuflare să nu mă laşi să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, astfel ca poruncile Tale să fie singură lege a fiinţei mele pe acest pământ în veci.

Doamne, rogu-Te, ai milă de mine!
Păzeşte-mă în întristarea şi nenorocirea mea şi nu ascunde calea mântuirii de la mine.
In nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe şi mari, dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloşia şi josnicia mea.

Miluieşte-mă! Nu mă depărta de la faţa Ta din pricina nevredniciei mele, ci mai degraba sporeşte în mine conştiinţa acestei nevrednicii şi dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc pe Tine aşa cum ai poruncit: din toată inima mea şi din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu şi cu toată tăria mea: din toată fiinţa mea.

Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt, învaţă-mă dreapta judecată şi conştiinţă.
Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt.
Ţine-mă în viaţă în această lume ca să-Ti pot aduce căinţă cu vrednicie. Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici când mintea mea e încă oarba.

Iar când Îţi va bineplăcea să pui capăt vieţii mele, dă-mi de veste dinainte ca să-mi pot pregăti sufletul să vină înaintea Ta.
Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoşător şi dă-mi bucuria mântuirii Tale.
Curăţeşte-mă de toate gândurile tainuite, de toată răutatea ascunsă întru mine; şi dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată.
Doamne, în mare mila Ta şi nemarginita Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea!

AMIN!

 linie

A scrie despre Parintele Arhimandrit Sofronie este o mare indrazneala, ba chiar o nesabuinta; cum sa cutezi sa scrii ceva despre un munte al lui Dumnezeu, si inca un munte sfant, de vreme ce nu esti decat un biet firicel de praf inaintea staturii lui spirituale de titan al Duhului? – spuneau editorii athoniti ai uneia dintre editiile romanesti ale cartilor sale.

Parintele Sofronie este astazi un nume foarte familiar aproape tuturor ortodocsilor, din intreaga lume — daca nu pentru altceva, macar pentru cartea „Cuviosul Siluan Athonitul, prin care l-a facut cunoscut intregii lumi pe marele Staret din Sfantul Munte, „propovaduitor al iubirii lui Hristos“, ce i-a fost parinte si povatuitor duhovnicesc aproape zece ani. Parintele Sofronie, rus prin nasterea dupa trup, athonit dupa nasterea din nou a monahismului si englez dupa tara in care a vietuit mai bine de patru decenii si care-i adaposteste fericitul mormant, iar dupa mostenirea duhovniceasca lasata in urma - apartinator a toata lumea.

Urmariti continuarea articolului dand click pe link-ul de mai jos :

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2012/07/15/sfantul-sofronie-saharov-nu-puteti-pastra-rugaciunea-pentru-ca-nu-va-rugati-pentru-oameni/ )

PARINTELE RAFAIL NOICA vine din nou in lume dupa 7 ani de “tacere” si “reculegere”

Ne bucuram de revenirea “in lume” a mult induhovnicitului Parinte Rafail Noica , cel ce a ales a se retrage precum sihastrii odinioara  in locuri neumblate , pentru a putea atinge o profunzime a rugaciunii care in lume noastra zbuciumata si zgomotoasa este aproape imposibil de ajuns , sau foarte rar este posibil. Dansul se roaga , vorbeste cu Domnul in fiecare zi aproape neintrerupt . Aduce rugaminti fierbinti Tatalui nostru din ceruri pentru iertarea sa si a neamului sau, pentru ocrotire si binecuvantare . O sarcina grea , enorma…pentru ca pacatele noastre s-au inmultit in loc sa scada, sunt tot mai grele si mai mari. Dumnezeu insa este bun si iertator , El asculta ruga celor drepti.

Am aflat astazi dimineata la mine, deschizand internetul , despre aceasta conferinta a Parintelui Rafail Noica si am pornit a urmari indeaproape mai multe site-uri care o anuntau.  Cuviosia sa a fost fiul duhovnicesc  al Parintelui Arhimandrit Sofronie , si mergand in urma in timp  , nepotul duhovnicesc al Sfantului Siluan Athonitul – dupa cum marturiseste chiar dansul.  Sfantul Siluan de la Muntele Athos a fost la randul sau parintele duhovnicesc al Parintelui Sofronie atata timp cat a stat dansul la Safantul Munte. Cartea dedicata de Arhimandritul Sofronie vietii si invataturii duhovnicesti a Staretului Siluan , precum si scrierilor sale , cu titlul “Cuviosul Siluan Athonitul” a fost tradusa din textul original in limba rusa de Parintele Rafail  cu multi ani in urma.

Parintele Rafail Noica spunea cu o alta ocazie:

“Desi vin rar aici si sunt multe pricini legate de pacatosenia mea pentru care nu pot sa tin cuvantari mai des, ma bucur si sa tin cuvantari si, mai ales, sa pot da, in sfarsit, in traducere cuvantul Parintelui insusi. Simt ca am o deosebita datorie fata de Parintele meu si fata de poporul din care ma trag, sa dau cuvantul asa cum l-am primit de la Parintele si, vorbind de grai, intr-un grai asa cum l-am trait cu Parintele Sofronie. Mi-a dat Domnul sa traduc aceste carti si cu ajutorul unei surori fara de care n-as fi putut s-o fac fiindca am fost prea indelung despartit, intre altele, de limba mea de nastere. Si acum am inca oarecari greutati cu ea.”

Dumnezeu sa ii daruiasca Parintelui Rafail ani multi binecuvantati de aici inainte pentru a ne imbogati sufletul cu sfaturile lui pline de intelepciunea acumulata cu har sfant transmis prin  generatii .

Doamne ajuta-ne si ne miluieste !

Cristina David

Marele Duhovnic Rafail Noica va elogia personalitatea Arhim. Sofronie Saharov

 

afis pr. rafail

Părintele Rafail Noica va susține la Cluj la sfârșitul lunii mai (30 mai 2013) o conferință despre Arhimandritul Sofronie Saharov.

Conferința intitulată “S-a dus să-L vadă precum este” are loc la împlinirea a 20 de ani de la mutarea la Domnul a părintelui Sofronie și este organizată de Arhiepiscopia Clujului și Facultatea de Teologie Ortodoxă din municipiu.

Evenimentul va avea loc joi, 30 mai, de la ora 18, în Sala Auditorium Maximum a Universității Babeș-Bolyai. În deschiderea conferinței ÎPS Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei va adresa publicului prezent un cuvânt de învățătură. Mai apoi părintele Rafail Noica, unul dintre ucenicii arhimandritului Sofronie, va ilustra în cuvântul său, virtuțile pe care acest mare părinte duhovnicesc le-a avut.

Despre conferință ne oferă amănunte ÎPS Mitropolit Andrei: “ Se împlinesc în luna iulie 20 de ani de când a plecat la Domnul Arhimandritul Sofronie Saharov, un părinte duhovnicesc bine cunoscut în lumea noastră, întemeietorul mănăstirii de la Essex, din Anglia. Cu acest prilej, unul dintre cei ce l-au cunoscut cel mai bine, unul dintre ucenici lui părintele Rafail Noica va veni la Cluj și va ține o conferință în Auditorium Maximum, încercând să sublinieze virtuțile pe care acest mare părinte duhovnicesc le-a avut. Acum eu îmi permit să spun că și Pr. Rafail este pe măsura lui. Eu nu l-am cunoscut pe Arhimandritul Sofronie Saharov, însă îl cunosc foarte bine pe părintele Rafail și pot afirma că ceea ce a fost tatăl lui pe tărâm filosofic, este el pe tarâm duhovnicesc”.

pr._rafail_noica
În cadrul conferinței susținute la Cluj de pr. Rafail Noica editura Renașterea va lansa o carte despre învățăturile Pr. Sofronie Saharov. Volumul este intitulat “S-a dus să-L vadă precum este” 20 de ani de la mutarea în eternitate a părintelui Sofronie Saharov și a fost tiparită cu binecuvântarea ÎPS Părinte Andrei, în traducerea Anielei Siladi.

Despre volum ne oferă detalii Pr. Cătălin Pălimaru: “ Cartea conține mai multe articole, studii, evocări și diferite amintiri despre părintele Sofronie, publicate de-a lungul timpului în revista “Buisson Ardent” a Asociației “Sfântul Siluan”. Pentru această carte și-a dat acordul de publicare părintele Arhimandrit Chiril, starețul Mănăstirii “Sfântul Ioan Botezătorul” de la Essex, dar și domnul profesor Jean Claude Poulet, conducătorul asociației “Sfântul Siluan”. Cartea conține și o prefață a Părintelui Mitropolit Andrei și un cuvânt al părintelui Rafail Noica rostit în 2007 la conferința dedicată părintelui Sofronie care a avut loc la Atena. Textul părintelui Rafil Noica se intitulează „Cuvântul Prorocesc și trăirea harului după Arhimandritul Sofronie”. Prin această carte am dorit să semnalăm ce a însemnat teologia, opera și trăirea părintelui Sofronie Saharov pentru viața Bisericii Ortodoxe din secolul XX”.

sursa : radiorenasterea.ro

 

Parintele Jean Nedelea: (Auto)Portretul Parintelui Ghelasie în dialogurile sale (II)

Autoportretul launtric al Parintelui Ghelasie

Autoportretul lăuntric al Părintelui Ghelasie, oglindit fie şi numai în dialogurile sale, are tuşe numeroase, de mare fineţe, ce trimit către iconicul tainic al fiinţei lui. Reţinem aici însă doar acele contururi şi culori ce ne relevă un minicrez al său şi ne descoperă, pe fundalul universalului ortodox, acele trasături specific carpatine ale chipului său.
Părintele Ghelasie a fost monah ortodox, fidel tradiţiei răsăritene şi tradiţiei mistice iconice carpatine convergente celei dintâi. „Să ştiţi că – în condiţiile unei spiritualităţi foarte contradictorii ca cea de astăzi – noi, creştinii, trebuie să evidenţiem în primul rând modul nostru teologic ortodox [...] Şi eu încerc, prin vorbirea mea, tocmai această încadrare în reperele de bază ale teologicului Sfinţilor Părinţi” („Dialoguri Diogenice cu Părintele Ghelasie”, interviuri realizate, diortosite şi comentate de drd. teol. Gabriel MEMELIS, în vol. Iconarul iubirii dumnezeieşti, Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 70).
Părinţii săi călăuzitori au fost deopotrivă Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit în general, dar deopotrivă şi pustinicii români Neofit şi Arsenie Praja. Preocupările de mistică erau rezultatul opţiunii sale pentru viaţa monahală, căci stihia misticii e „aerul” (pneuma) tare – de pe piscurile cel mai înalte şi din vecinătatea abisurilor – inspirat de monahul ortodox.
Statornic şi fidel păstrător al învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Cuviosul Ghelasie a fost şi un dinamic interpret al Tradiţiei răsăritene, realizând astfel o minunată întrepătrundere între fidelitatea faţă de Adevăr şi actualizarea hermeneutică a Lui în context (post)modern: „De aceea nu pot spune că am un mesaj special de transmis, ci [încerc] numai o actualizare a mesajului creştin, aşa cum zice Părintele Stăniloae, în contextul general de spiritualitate contemporană” (Ibidem). Acelaşi adevăr este exprimat mai limpede şi mai plastic de Cuviosul de la Frăsinei într-un alt dialog: „Cred că ceea ce au spus Sfinţii Părinţi trebuie spus din nou, adică actualizat, redat înţelegerii noastre, făcut să fie auzit şi de urechile prezentului. […] În ce mă priveşte, eu nu spun absolut nimic nou, dar absolut nimic, nu am nici pe departe vreo pretenţie din asta, nu sunt inventatorul prafului de puşcă şi nici al maşinii cu aburi, ci lucrul pe care mi-l doresc din toată inima este să pun două-trei accente acolo unde lucrurile au rămas atâta vreme nemişcate şi au sfârşit prin a fi uitate. Şi fac acest lucru în felul meu, aşa cum mă pricep eu mai bine, ca un Ghelasie prostănacul ce sunt / subl. mea, JN ” (Cătălin CIOABĂ, art. cit. supra, p. 205).


Fondul comun al spiritualităţii filocalice răsăritene, crede Părintele Ghelasie, se transpune în caractere sau veşminte specifice. Astfel, pe lângă caracterul sinaitic, athonit, slav al spiritualităţii ortodoxe, Părintele vorbeşte şi de un specific carpatin al acestei spiritualităţi ortodoxe comune, lăsând altora însă bucuria aprofundării acestui specific: „Eu însă am găsit în partea Ardealului această tradiţie a pustnicilor din Apuseni care urmează practica eremiţilor din mănăstirile Râmeţului. Am surprins aici un specific pe undeva deosebit, care denotă tocmai partea caracterială autohtonă care nu este în contradicţie cu fondul comun filocalic. Accentuez că fondul Filocaliei rămâne comun, fiind acea duhovnicie a Duhului Sfânt transpusă, îmbrăcată însă în forme proprii, individuale. În acest sens se poate spune că eu încerc să evidenţiez un specific al monahismului nostru românesc, dându-i un fel de formă şi, în acelaşi timp, o distincţie. Să considerăm deci că este o încercare a mea, un fel de atenţionare menită să îndemne la o eventuală continuare a cercetării” („Dialoguri Diogenice cu Părintele Ghelasie”, p. 72).
Intuind, cu fineţea ce-l caracteriza, că pe această temă a specificului naţional a spiritualităţii pot surveni alunecări şi rătăciri grave, Părintele atenţiona: „Trebuie însă evitată extrema de a crede că isihasmul carpatin este superior celorlalte sau că ar aduce ceva în plus, în sensul unei invenţii faţă de fondul comun filocalic; acesta, repet, rămâne acelaşi, numai că este transpus, îmbrăcat în caractere specifice”.
Dar în ce ar consta mai concret acest specific autohton, carpatin al spiritualităţii ortodoxe universale?
Urmând tradiţiei pustnicilor din zona Râmeţilor, Părintele Ghelasie numeşte iconic caracterul specific Ortodoxiei româneşti. Cum se justifică însă această numire istoric şi doctrinar?: „De ce îi spun iconic? Pentru că se zice că eremiţii din munţii Apuseni se numeau ei înşişi iconari; nu în sensul că ar fi fost pictori de icoane, ci pentru că aveau o evlavie extraordinară faţă de icoană, practicând un fel propriu de mistică a icoanei. Erau adevăraţi purtători de icoană, de chip iconic, ceea ce înseamnă că modalitatea lor de mistică teologică creştină era concretizată în acest sens”. Iconicul acesta ar fi fost dat chiar de mediul natural bogat din munţii Apuseni şi de echilibrul deosebit în care a fost văzută relaţia dintre suflet şi trup la români. Caracterul carpatin, centrat pe o mistică a icoanei, acordă o valoare deosebită şi trupului şi ritualului liturgic, ca limbaj al trupului. Mistica icoanei e mistica Întrupării şi ne descoperă cum se poate întrupa spiritualul, nu doar cum se poate transfigura trupescul, materialul. „În sens iconic carpatin, repet încă o dată, toată taina nu este de a trece de la material la spiritual, de la trupesc la duh; ci, trebuie bine subliniat, taina este aceea a trecerii de la spiritual, de la duh, într-o întrupare care să participe la duhovnicescul propriu-zis. Dacă în sensul obişnuit, tradiţional, al teologicului athonit şi al Sfinţilor Părinţi, ceea ce este trupesc trebuie să se ridice la duhovnicesc, să se înduhovnicească, caracterul carpatin susţine că spiritualul înduhovnicit nu trece la un nivel superior, nu se izolează şi nu caută să antreneze partea corporală, trupească, materială pentru a o ridica la spiritual, ci spiritualul se face un fel de întrupare şi mai evidentă a duhovnicescului, în aşa măsură încât, la un moment dat, partea materială, corporală devine un locaş, un altar, chiar un fel de preînchipuire euharistică”. („Dialoguri Diogenice…”, p. 74).

Acest specific iconic al monahismului românesc este modul în care poporul român a păstrat, prin memoria ancestrală de rai, care e un soi de nostalgie a paradisului, imaginea unitară a omului, ca trup şi suflet. Caracterul spiritual traco-getic „s-a concretizat într-un grad foarte mare cu ideea centrală a creştinismului: Întruparea lui Dumnezeu” (Ibidem, 76) Prin Întrupare Dumnezeu ia chip de om pentru a restaura icoana din adâncul său, adică împlineşte un act iconic. Dar fiind deopotrivă dăruire a Fiului lui Dumnezeu lumii (Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său fiu L-a dat…), Întruparea este şi împărtăşire. Fiul, icoana Tatălui, devine trup care se frânge spre iertarea păcatelor, adică trup euharistic. Vedem astfel cum se împleteşte în gândirea noastră românească exprimată de Părintele Ghelasie iconicul cu întruparea şi cu euharistia. Iconicul subîntinde şi subînţelege, aşadar, întruparea şi euharistia: „Icoana devine un fel de preînchipuire euharistică în care se arată tocmai această taină a prefacerii nevăzutului în trup de împărtăşire. Pentru specificul carpatin aşadar, icoana nu este o simplă reprezentare, nici doar o modalitate de a trece de la văzut la nevăzut, de la trupesc la duh; ci este altceva, este tocmai această taină în care Divinul se face trup şi se face împărtăşire, putându-se astfel comunica. Iar valoarea împărtăşirii nu este atât aceea că ne face pe noi să ne înduhovnicim, ci stă în faptul de a coborî acest duhovnicesc într-un concret de văzut al nostru pe care putem pur şi simplu să-l consumăm şi care devine parte integrantă din însăşi constituţia fiinţialităţii noastre întregi deopotrivă ca suflet, ca trup şi ca duh”. (Ibidem, p. 77).
Un monah deopotrivă al înălţimilor şi al adâncimilor, Părintele Ghelasie nu a căutat asemenea unui Mircea Eliade, o peşteră în Himalaia pentru o trufaşă autocunoaşte, ci L-a cunoscut pe Bunul şi Milostivul Dumnezeu cotidian şi mai presus de cosmos, în taina butoiului acoperit cu tablă de la Frăsinei.
Reamintindu-mi de cei sceptici cu privire la autenticitatea ortodoxă a personalităţii Părintelui Ghelasie, închei prin înseşi cuvintele sale:
«Cer iertare pentru toate şi primesc acea „certare şi îndreptare”.
Nădăjduiesc astfel să nu fiu un „lepădat”, ci un „sărac” care cere „Milostivenia cea Iubitoare”».

Părintele Jean Nedelea,
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Universitatea din Bucureşti

sursa – http://ghelasiegheorghe.blogspot.com

(Auto)Portretul Parintelui Ghelasie de la Frasinei în dialogurile sale – Parintele Jean Nedelea (I)

Pr. Jean Nedelea: (Auto)Portretul Părintelui Ghelasie în dialogurile sale (Conferinţa inaugurală la Cel de-al Treilea Colocviu Naţional dedicat părintelui Ghelasie de la Frăsinei, Univ. “Transilvania” Braşov, 24 noiembrie 2011)

Accesul nostru la propria fiinţă, la unicitea ei, e o taină. Şi, ca în cazul oricărei taine, nu participăm la taina unicităţii noastre de făptură, nu o putem contempla şi descoperi altora decât în genunchi, adică în ritual de rugăciune, în dialog cu Dumnezeu. În ritualul iconic şi hristic, la care a răspuns prin gest de nevoinţă, rugă şi închinare, Cuviosul Ghelasie şi-a descoperit propriul chip. Şi desoperindu-şi în Icoana Fiului chipul de fiu, ni l-a făcut cunoscut şi nouă, fiii aceluiaşi Părinte iubitor.


În dialogurile sale „faţă către faţă” sau în cele epistolare, dialoguri înmiresmate adesea de colocvialitatea sa cu Cerul, Părintele ne-a descoperit destul de limpede cine este, ne-a înfăţişat chipul său din afară şi din lăuntru. A simţit că e necesară această autoportretizare, întrucât ştia că e adesea murdărit, compromis şi condamnat şi că, aşa cum îi prevestise Părintele Arsenie Boca, va fi „pricină de tulburare pentru multe duhuri”.
Prezentarea mea nu se adresează întâi de toate celor ce, prin grija şi iubirea lui Dumnezeu, l-au cunoscut în calitate de ucenici pe Părintele Ghelasie. Nici celor ce l-au descoperit întru bucurie în opera sa. Căci toţi aceştia cunosc mai bine decât mine chipul Părintelui. Prezentarea mea se adresează mai ales celor ce nu-l cunosc pe Părintele Ghelasie, celor ce s-au poticnit de ineditul limbajului şi stilului său, celor grăbiţi să judece înainte de a face un minim efort de înţelegere, celor „mai plini de zel”, „mai stricţi” şi „mai răi de gură”. Tuturor acestora, printre care mă număram şi eu până mai ieri, mă adresez acum. Nu înainte însă de a le spune celor ispitiţi de „duhul hipercorectitudini” lingvistice, dogmatice sau morale şi de a le reaminti ucenicilor cu sabia ridicată spre a tăia urechi surde, cuvintele Părintelui Ghelasiei: „lasă mă tăticule, că trebuie şi din aceştia… ca să mai sperie pe cei ce vatămă şi strică vieţuirea în Biserică. Ei sunt pentru organism ca nişte celule de apărare care, chiar dacă uneori mai şi greşesc, urmăresc şi au rolul de a păzi sănătatea organismului şi de a distruge viruşii şi microbii. Intenţia lor o apreciază Dumnezeu, dacă este cu adevărat curată” (Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu, Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 61).

Într-o scrisoare adresată în 2001 arhimandritului Mina Dobzeu, Părintele Ghelasie şi-a prezentat succint viaţa. Pentru că autoportretul interior ne interesează în mod deosebit aici, reţinem din descrierea vieţii sale doar acele note ce ne ajută să înţelegem mai bine omul cel tainic al inimii, însoţindu-le de comentarii proprii.
A venit în existenţă cu o înzestrare genetică deosebită, fiind „Fiu de Preot, dintr-un Neam de Preot, atât după Tata, cât şi după Mama”. În viaţa Părintele Ghelasie va înflori, aşadar, o veche descendenţă preoţească pe linie atât maternă, cât şi paternă. Moştenise, prin urmare, gestul cultic.
„Nebun din naştere”, cum îl numea mama sa, altfel spus atipic de mic, era atras de viaţa Bisericii la care participa alături de tatăl său. Având patima lecturii, a citit încă din liceu „multă literatură şi îndeosebi filosofie şi istorie”. Dar, aşa cum mărturisea, găzduia în sufletul său «un DUH mai tare decât toate: „DUHUL mistic Creştin”. CHIPUL DOMNULUI HRISTOS era aşa TARE în mine, încât niciodată nu s-a şters, chiar dacă am trecut şi eu prin „păcatele mele”… Poate „şirul de Preoţi” din Neam în Neam au strâns în mine un „Ceva” ce nu putea fi distrus».
Ajunge asistent medical în Munţii Apuseni, unde îl cunoaşte pe Pustnicul Arsenie Praja, care îl iniţiază, timp de trei ani, în mistica iconică de nuanţă carpatină.
În 1973 intră în viaţa monahală la mănăstirea Frăsinei, unde din 1990 va sluji în calitate de ieromonah şi duhovnic. Scrie Mistica iconică după tradiţia din Munţii Apuseni şi multe alte lucrări ce redau experienţa sa interioară complexă. Opera sa unifică „iconic” medicina, ştiinţa, metafizica, pe de o parte, cu mistica, ascetica şi liturgica, pe de altă parte. Este o operă extrem de unitară, de incitantă şi de vie, deşi ineditul limbajului o fac până astăzi aproape inaccesibilă. Majusculele din abundenţă, ce sfidează regulile limbii române, sublinierile, cursivele fac din scrisul Părintelui Ghelasie cea mai grea încercare ascetică la care poate fi supus un cititor contemporan ca mine. Dar purtarea crucii lecturii merită din plin, căci înalţă sufletul către zări cereşti. Pe cât de neatractivă este la început slova Părintelui, pe atât de atractive, de surprinzătoare şi de minunate sunt orizonturile duhovniceşti pe care le deschide.
Chiar ucenici ai Părintelui mărturisesc răspicat că întâlnirea cu farmecul personalităţii sale i-a motivat pentru citirea şi aprofundarea scrierilor lui. Ceea ce ar însemna că duhovnicul Ghelasie era mai atrăgător decât autorul omonim. Dar Părintele Ghelasie ţinea la specificul scrisului său, căci socotea că este propriu formei sale de cunoaştere: «Scrisul meu este însă în „forma mea” de „cunoaştere-căutare” generală de la filosofie până la Ritualul Liturgic (ce face pe unii să mă suspecteze de amestecuri şi falsificări)».
Totuşi trebuie mărturisit că „toate preocupările legate de cărţile sale — scrierea, publicarea şi discutarea lor — erau puse, ca importanţă, cu mult în urma îndatoririlor pe care le avea ca preot, ca duhovnic şi ca monah, îndatoriri pe care le îndeplinea ireproşabil” (Cătălin CIOABĂ, „Literă moartă, literă vie”, în vol. Ghelasie Isihastul, Iubitorul de Dumnezeu, Ed. Platytera, Bucureşti, 2004, p. 205).
A îndrăgit sculptura, pictura şi apicultura. A fost un profund cunoscător al sufletului omenesc, având foarte mulţi fii duhovniceşti dintre oamenii simpli şi învăţaţi. Numeroşi intelectuali îi păstrează şi astăzi o vie recunoştinţă şi sunt mult mai deschişi decât teologii de şcoală spre semnificaţiile adânci ale vieţii şi operei sale.
Nu s-a considerat un teolog. A acceptat cu smerenie criticile ce i se aduceau: „Lăsăm pe fiecare să se folosească sau să respingă, după Duhul propriu al fiecăruia”; „Cei ce vor să mă judece să fie sănătoşi şi isteţi… Prin aceasta voi păstra şi eu Chipul de TAINĂ Călugăresc”.
S-a păstrat mereu în smerenie: „Despre Virtuţile mele n-am ce vorbi. Despre păcatele mele, ce să spun… nu vreau să smintesc pe nimeni cu ele… Nu am nici o pretenţie de scriitor sau de mare duhovnic…”. Îi plăceau călugării statornici. A fost un ascet de vocaţie, cu o profundă cunoaşetere a semnificaţiei hranei pentru sănătatea fizică şi duhovnicească a omului. Îşi făcuse dintr-un butoi, de dimensiuni mai mari, chilie. S-a stins încet din viaţă în 2003, după o suferinţă de trei ani, în urma unei boli ereditare.
De unii a fost considerat sfânt, de alţii alăturea cu drumul.

Părintele Jean Nedelea,
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Universitatea din Bucureşti

- va urma -

NOTA  admin - Manastirea Frasinei se afla in comuna Muereasca, in apropiere de Ramnicu Valcea si este cunoscuta mai ales prin faptul ca este singura manastire ortodoxa din Romania unde femeile nu au voie sa intre.

La Manastirea Frasinei, regulamentul Sfantului Calinic este pastrat cu strictete: nu se manca niciodata carne, nu intra niciodata femei si se face slujba la miezul noptii pana dimineata. Acest regulament se tine si la manastirile de pe muntele Athos din Grecia.

Manastirea are forma de cetate si a fost ctitorita de Sfantul Calinic de la Cernica, episcopul Ramnicului, intre anii 1860-1863.

Sfantul Calinic a vrut sa-l aduca pe cunoscutul pictor Gheorghe Tattarascu pentru pictura dar acesta nu a putut veni din cauza unor angajamente. L-a recomandat pe Misu Pop din Brasov care termina pictura bisericii in primavara anului 1863. Aceasta este realista, in stil academic. Predomina culoarea albastru. Sfantul Calinic a sfintit lacasul la 12 mai 1863. Hramul manastirii este Adormirea Maicii Domnului

 

INALTAREA DOMNULUI

Inaltarea Domnului

Inaltarea este unul dintre cele 12 mari Prazince Imparatesti ale Bisericii noastre. In aceasta zi praznuim momentul in care, in prezenta apostolilor Sai, Domnul nostru, lisus Hristos s-a inaltat la cer de pe Muntele Maslinilor. Aceasta a avut loc la 40 de zile de la Inviere.
Intalnindu-se Iisus cu ucenicii dupa inviere, si deschizandu-le mintea ca sa priceapa Scripturile, le-a spus: “asa este scris si asa trebuie sa patimeasca Hristos si sa invieze din morti a treia zi (…) Voi sunteti martorii acestora. Si iata. Eu trimit peste voi fagaduinta Tatalui Meu; voi insa sedeti in cetate, pana ce va veti imbraca cu putere de sus. Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Iar ei,inchinandu-se Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare”(Luca 24:45-52).
Iar in Faptele Apostolilor se spune: Iisus s-a aratat ucenicilor timp de patruzeci de zile “vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu. Si cu ei petrecand le-a poruncit sa nu se departeze de Ierusalim, ci sa astepte fagaduinta Tatalui, pe care (a zis El) ati auzit-o de la Mine: Ca Ioan a botezat cu apa, iar voi veti fi botezati cu Duhul Sfant, nu mult dupa aceste zile (…) Ci veti lua putere, venind Duhul Sfant peste voi, si imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata Iudeea si in Samaria si pana la marginea pamantului. Si acestea zicand, pe cand ei priveau, S-a inaltat si un nor L-a luat de la ochii lor”.
Inaltarea Domnului este totodata o garantie si a inaltarii noastre: “Iar Eu cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine”, (Ioan 12:32). Nu este vorba numai de o inaltare spirituala, ci va participa si trupul nostru. Dupa cuvintele Sf.Pavel aceasta va aveea loc dupa invierea celor adormiti si a transformarii trupurilor celor aflati in viata in trupuri nestricacioase si nemuritoare: “Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba (…) Caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi, iar noi ne vom schimba. Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se imbrace in nestricaciune si acest (trup) muritor sa se imbrace in nemurire” (I Corinteni, 15:51-53).

NOTA – Doresc sa adaug la aceasta scurta “lectie de religie” privind Inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos la Ceruri cateva cuvinte de precizare care  au constituit raspunsul marelui duhovnic Teofil Paraian la o intrebare adresata cu ocazia uneia din conferintele sale – adevarate comori duhovnicesti -

O întrebare: dacă la fiecare sărbătoare se repetă în mod tainic Înălţarea?

Nu. Se repetă în conştiinţa noastră. În realitate Domnul Hristos nu se mai înalţă, căci e înălţat gata. Domnul Hristos nu mai înviază, căci a înviat. Însă sărbătorile sunt prilejuri de actualizare a acelor evenimente, la care au participat cei care au participat, ca să avem şi noi putinţa să participăm la acele evenimente. “Astăzi Se naşte din Fecioară” zicem noi la sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos ca şi când lucrurile se petrec în actualitatea noastră dar care de fapt nu se mai petrec, nu se repetă, dar pentru noi este ca şi când am fi la peştera din Betleem, chiar suntem chemaţi, suntem chemaţi să mergem pe muntele Taborului la Schimbarea la faţă, suntem chemaţi să mergem la mormântul Mântuitorului la Paşti, dar toate acestea sunt în duh, nu sunt repetate ca evenimente, ci ca sărbători doar.

Imi mai permit o adaugare care apartine aceluiasi duhovnic cu mult har, care  este deosebit de apropiat sufletului meu. Mi-au mers la inima cele ce a spus cu aceeasi ocazie in acea zi apropiata de Sfanta Sarbatoare a Inaltarii Domnului. Cuvintele rostite din inima sa intotdeauna plina de dragoste si bucurie exprima felul sau personal de a percepe si simti relatarile citite in Sfanta Scriptura, Cuvantul Domnului, asadar. Dumnezeu sa-l odihneasca alaturi cu dreptii!

Sunt trei lucruri la care am cea mai mare aderenţă din Evanghelie, din Noul Testament. Şi anume: pescuirea minunată, prezentată în Sf. Evanghelie de la Luca în cap. 5, spălarea picioarelor, prezentată de Sf. Evanghelist Ioan în cap. 13 din Evanghelia sa şi Înălţarea la cer a Domnului Hristos, prezentată de Sf. Evanghelist Luca la sfârşitul Evangheliei sale, în cap. 24. Acestea sunt trei evenimente faţă de care am cea mai mare raportare din Noul Testament. Bineînţeles că nu selectăm şi nu pe unele le luăm şi pe altele le lăsăm, dar dacă e vorba să răspund la întrebarea care sunt evenimentele din Noul Testament la care am eu cea mai mare aderenţă, sunt acestea.

Pescuirea minunată. De ce? La pescuirea minunată se arată începutul uceniciei care constă în plecarea cu mintea. Nu există ucenicie adevărată faţă de nimeni, deci nici faţă de Domnul Hristos, fără a te pleca cu mintea în faţa maestrului, în faţa învăţătorului. Cine nu se pleacă cu mintea, nu se pleacă nici cu viaţa. Am putea zice aşa, cu o expresie mai obişnuită: cine stă ţapăn în faţa îndrumătorului, nu poate fi modelat niciodată de îndrumător. În istorisirea despre pescuirea minunată din cap. 5 din Sf. Evanghelie de la Luca se atrage atenţia asupra acestui lucru prin relatare, nu prin apreciere. Aprecierile le facem noi. Şi anume, se spune că Domnul Hristos era pe malul lacului Ghenizaret, era mulţime de oameni adunată într-o dimineaţă, pe când cei care au încercat să pescuiască şi nu au prins nimic îşi spălau mrejile, semn că trebuiau să lase lucrarea de pescuire şi să plece. Şi atunci Domnul Hristos a zis lui Simon, după ce a stat în barca lui şi a propovăduit de acolo, de pe apă, mulţimilor care erau pe ţărm, a zis: “Mână la larg şi lăsaţi mrejile spre pescuire”. Şi atunci Sf. Apostol Petru de mai târziu, Simon de atunci, a zis: “Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic, dar, pentru cuvântul Tău, arunc mreaja în mare”. E ca şi când ar fi zis: doar ai văzut că mă pregăteam să plec, nu aveam de gând să mai pescuiesc, şi nu aş fi făcut lucrul acesta şi nu l-aş face nici acum dacă nu ai zice Tu să-l fac. Şi pentru că s-a supus cu mintea a văzut minune, a văzut mulţime mare de peşti. Şi a fost aşa de copleşit Sf. Apostol Petru, Simon de atunci, de minunea care s-a făcut, încât a căzut la picioarele Domnului Hristos şi a spus: “Du-Te de la mine Doamne, că sunt om păcătos”. E un fel de considerare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, un fel de considerare a Mântuitorului mai presus de obişnuit, mai presus de ceea ce este comun, ca şi când l-ar fi văzut pe Domnul Hristos înălţat la cer. În orice caz era înălţat peste mintea Sf. Apostol Petru care a zis: “Doamne, pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare”. Şi a văzut minune, L-a văzut pe Domnul Hristos făcând minune şi aceasta l-a copleşit, ceea ce înseamnă că L-a considerat pe Domnul Hristos mai presus de el. L-a văzut înălţat. Înălţat înainte de Înălţare.

sursa : nistea.com

Cristina David

Totul se leaga si se dezleaga in duh si in nevazut – Parintele Rafail Noica

Totul se leaga si se dezleaga in duh si in nevazut

“Vezi o primejdie: Doamne! – şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu!”

Parintele Rafail Noica Toate se leaga si se dezleaga in Duh si in nevazut

- Aţi spus odată: toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh, explicaţi-ne, vă rog.

- Părintele Rafail: Da, am spus şi în felul ăsta. Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale, când ţi-ai pus în inimă asta Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărât pentru acest lucru asta este foarte probabil ca acel ceva o să înceapă să se înfăptuiască cândva în viaţa ta.

Uitaţi, vă dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi: mă certasem cu un alt monah dintr-o altă mănăstire şi m-am căit după aceea şi am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să ştie de mine aşa era de rănit şi mi-am zis ce să fac, mâine-poimâine trebuie să plec, eu vreau să mă apropii de Sfânta Împărtăşanie, ce să fac, am rănit pe fratele meu, cum o să pot să mă apropii de Împărtăşanie, cum să continui viaţa pocăinţei mele, că nu mă mai primeşte; eu vreau să-i cer iertare şi el nu vrea să audă nimic. Şi zice: mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Monahul acesta-i grec şi în greacă – îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa – la pomeniri, după sfinţirea Tainelor când spune “pomeneşte, Doamne, pe cei care ai învrednicit să împărăţească pe pământ” spune aşa: “glăsuieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău“.

Monahul şi-a adus aminte de acest glăsuieşte şi a zis: Doamne! glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea, spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare şi că eu îl iert. Şi mi-a spus: data următoare când l-am văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse şi împăcarea lor era deja făcută. Când am auzit cuvântul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.

O monahie care era nouă într-o mănăstire şi spunea “Părinte! Mi-e frică de toată lumea”, era foarte sensibilă şi rănită mai ales de monahia cutare care era un pic mai aşa, în vârstă şi mai autoritară. Zice: când intru în bucătărie m-apucă groaza, nu ştiu ce să fac. I-am spus să se roage: “Doamne spune în inima ei să-mi spună un cuvânt bun sau spune-i ceva bun despre mine”. Într-o zi vine fugind către mine: “Părinte! Părinte! Ştiţi ce s-a întâmplat? A venit maica cutare şi m-a apucat groaza şi am zis Doamne spune-i că o iubesc!” şi zice: “Nu ştiu părinte, coincidenţă, s-a uitat frumos la mine şi mi-a zis ceva frumos”. Ultima oară când am văzut-o, acum un an era aceeaşi faţă luminată aşa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani şi era împăcată cu toată lumea şi cred că au continuat aceste … “coincidenţe”.

Deci se leagă şi se dezleagă în Duh, în taina inimii şi profit de întrebare să spun şi lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoşii noştri cred că făceau fireşte. Cred că strămoşii noştri, care erau cât de cât apropiaţi de Dumnezeu, în mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! – şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ş.a.m.d.

Chemaţi-L pe Dumnezeu! Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească între om şi om. Chemaţi-L pe Dumnezeu mijlocitor între tine şi vrăjmaşul tău, între tine şi cei cu care te-ai certat şi să vezi… Cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există. Nu! Dar se preface bine! Fă şi tu ca şi cum ai crede şi să vezi cum şi Dumnezeu “se face” ca şi cum există! Şi provocăm “coincidenţe” dintr-acelea.

În esenţă profit ca să zic: să învăţăm, fraţilor, să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-i cerem sfat lui Dumnezeu, să mulţamim lui Dumenzeu când ne-a dat ceva ce i-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce înseamnă asta… şi toate nedumeririle noastre. Întâi “Doamne!” să fie în inimile noastre şi după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău şi este la 100 de metri de tine, trebuie să faci 100 de metri şi poate altcineva l-a înhăţat sau trebuie să iei telefonul şi să faci un număr. Pentru Dumnezeu – nici atat: acum poţi să zici “Doamne!” şi, cum zicea cineva, ai contactat satelitul “Doamne” :-) şi să vezi cum “se preface” acest Dumnezeu că există.

- Părinte Rafail, aţi spus că pe meleagurile noastre ortodoxia este puţin înţeleasă şi trăită, am dori să ne conştientizaţi mai mult asupra acestui lucru.

- Părintele Rafail: Mă bucur de întrebarea asta. Ce mi s-a întâmplat mie s-a întâmplat multora în Apus când ne-au lipsit cele ce le luam de bune, am început să căutăm, căutând am găsit mai mult decât ne-am aşteptat. În cazul meu, când vă spun că am trăit ortodoxia ca fiind însăşi firea omului a fost acel mult mai mult decât mă aşteptam. Întrebam pe Dumnezeu în taina inimii: Doamne! Dar de ce ar fi ortodoxia mai adevărată sau mai înţeleaptă sau mai adâncă sau mai nu ştiu ce decât protestantismul pe care-l descoperisem eu aşa cum mi se părea? Mi-a arătat Dumnezeu că nu era mai înţeleaptă, mai adevărată, era firea omului. De-aia este mai… decât orişice. Orice religie, orice rătăcire, orice ideal este un om care se caută şi ortodoxia este aia ce caută omul.

- Părinte Rafail cum să mă păzesc de gândurile rele care îmi vin în minte?

- Părintele Rafail: Tot prin satelitul “Doamne”. Nu te poti pazi [prin puterile tale]. Si spun asta: tot ce este porunca a lui Dumnezeu, cand ti se pare ca este teribil de greu: cum o s-ajung eu vreodata la lucrurile astea? Ce-am spus şi altor tineri vă spun şi vouă astazi: nu este greu deloc, este… cu neputinţă! Firea ta când se simte deznădăjduită că … voi putea eu vreodata să ajung la asta, firea îţi mărturiseşte că nu face parte din mine, nu face parte din firea noastră biologică. Dar de la Dumnezeu nici să nu aşteptati mai puţin decât cele cu neputinţă. Dumnezeu numai în cele cu neputinţă lucrează, în cele cu putinţă facem şi noi. Nu Dumnezeu învârte la mămăliga ta. Dar dacă este vorba de poruncile lui Dumnezeu numai Duhul lui Dumnezeu în tine va putea lucra. Vrei să te păzeşti de gânduri? Dumnezeu să te ajute şi faci asta. De câte ori vezi un gând rău în inima ta spune: Doamne, uite ce este în mine! Şi cere lui Dumnezeu. Poate ai nedumeriri: dar de ce este pacatos gandul asta?, întreabă-L pe Domnul, leagă şi dezlează în Duh. Vrei să ştii cum să nu le mai faci, cere Domnului să nu le mai faci, cere Domnului apărare să nu mai cazi în păcat. Întotdeauna cu Domnul lucrează! Dumnezeu, ştiind că ne dă porunci – cuvinte cu neputinţă omului de urmat, total cu neputinţă – nu aşteaptă ca eu să le împlinesc, aşteaptă ca eu văzând că nu sunt ăla cum ar trebui să fiu, să zic: “Doamne! fă tu ceva, du-mă Tu pe calea Ta!” Cum zice şi Hristos: “Precum am zis evreilor vă zic şi vouă: unde merg Eu voi nu puteţi să mergeţi, dar veţi veni mai pe urmă”. Când mai pe urmă? După Pogorârea Duhului Sfânt. Acea pogorâre facă-se vouă, ţie frate sau soră care mi-ai pus întrebarea şi tuturor! Contactaţi satelitul “Doamne”!

- Cum putem ajunge la rugăciunea curată, la statornicia gândului în rugăciune?

- Părintele Rafail: Iarăşi vă zic: este cu neputinţă. Rugăciunea curată este o stare mai presus de fire. Ei, acest cu neputinţă să vi se facă vouă prin lucrarea lui Dumnezeu. Acuma lucrarea lui Dumnezeu are mai multe laturi. Spunem după împărtăşanie în rugăciune “să-mi fie acestea spre merinde, spre viaţa de veci”. Ce este această merinde? Este împuternicire. Când eşti slăbănog, ai muncit mult, ai umblat mult, te-aşezi niţel, mănânci ceva şi o iei din nou şi continui să lucrezi, aşa sunt şi aceste merinde – Tainele Bisericii, cu precădere Sfânta Împărtăşanie, dar şi toate sfinţeniile Bisericii – aghiasma, untdelemnul sfinţit, anafura şi tot ce este sfinţenie – sunt lucruri prin care primim aceste energii, prin care putem să continuăm viaţa pocăinţei noastre, ba să o facem lucrătoare şi să ajungem la Cel neajuns, adică la cele cu neputinţă omului prin lucrarea lui Dumnezeu cu împreună-lucrarea noastră.

Profit să vă spun încă un lucru: de multe ori am avut şi eu întrebarea şi mulţi tineri m-au întrebat: dar dacă Dumnezeu ştie toate de ce trebuie să mă rog şi să-I spun? Nu trebuie, dar de multe ori rugăciunea este singura metodă prin care îmi pot arăta împreuna- mea – lucrare cu Dumnezeu. Zicând “Doamne, vreau asta!”, Dumnezeu ştie că vreau, dar făcând-o încep o împreună lucrare. Uneori poate este singurul lucru pe care pot să-l fac, alteori se adaugă la ceea ce fac. Deci, “Doamne, dă-mi răbdare!” este deja o împreună-lucrare, Dumnezeu îmi dă răbdare. De ce? Pentru că e îndelung-răbdător. Vine un moment în care trebuie să-mi exersez răbdarea, încerc cum pot, voi reuşi sau voi cădea, vedea-voi! Dar cerând de la Dumnezeu răbdare, împreună lucrez cu Dumnezeu mântuirea mea. Nu aştept pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Fac şi eu ceva! Cer Domnului: dă-mi asta!“

(fragment din raspunsurile parintelui Rafail Noica la conferinta: “Postul şi iertarea, destin şi vocaţie în ortodoxie“, Alba-Iulia, aprilie 2002, transcriere preluata de la pagina pr. Nistea )

Parintele Rafail Noica — Ne mai aude Dumnezeu daca am pacatuit?

Ne mai aude Dumnezeu daca am pacătuit?

“(Ştim)”¦ că Dumnezeu este atotputernic şi poate să facă absolut tot, tot ce nu poţi gîndi”¦ şi mai mult (decît atît). Dar nu-i destul. O va face? “Dacă-I manios pe mine pentru că am păcătuit, că am făcut şi asta şi aia ““ şi mă simt cu musca pe căciulă?”. Dumnezeu nu e mînios. Dumnezeu un singur lucru vrea: să ne deschidem inima.

Ştie că suntem păcătoşi. Ştie că nu putem să nu păcătuim, că nu ştim, că nu avem viziunea, că n-avem puterea ““ dacă avem şi viziunea încotro să mergem. El este Cel care ne curăţă de păcatele noastre. El este Cel care, dacă găseşte deschidere în noi, Îşi pune acolo bunătatea Lui. Dragostea lui Dumnezeu, dragoste atotputernică, în sensul că “de nimic biruită”. (”¦)

88454_sfintele-slujbe-meciov_w100_h79

Zice la Cina cea de Taină: “Luaţi, mîncaţi, acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frînge, spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sîngele Meu, care pentru voi se varsă, spre iertarea păcatelor”. Cum s-a frînt Trupul ăla? Cum s-a vărsat Sîngele ăla? Mîinile noastre ucigaşe l-au vărsat. De ce zic “mîinile noastre”? Noi nici nu eram pe lume pe vremea aia”¦ Hm. Suntem părtaşi prin păcat ai acelei energii de Dumnezeu-ucigaşe. Şi atunci suntem identic cu acei vinovaţi de a-L fi omorît pe Fiul lui Dumnezeu cu mîinile lor. Deci acelaşi păcat îl purtăm şi noi.

Deci, cum se frînge Trupul ăsta? De mîinile noastre se frînge! Şi Hristos profită ca Trupul frînt să ni-l dea nouă, sub formă de pîine (că ştie că nu suntem canibali să mîncăm carne vie), dar este real Trupul Lui şi ni se dă nouă spre iertarea păcatelor noastre. Care păcate? De a frînge Trupul lui Hristos, de exemplu!

Sîngele Lui cine L-a vărsat? Mîinile astea ucigaşe L-au vărsat. Şi El “profită” de păcatul meu şi Îşi varsă de bună voie Sîngele şi mi-L dă sub formă de vin ““trupeşte vin, dar real Sîngele Lui ““ spre iertarea păcatelor mele. Care păcate?Ucigăşia asta: de Dumnezeu-ucigaşă şi de aproapele, de fratele meu. Se poate dragoste mai mare decît asta? Vă mai închipuiţi un Dumnezeu mînios? De cîte ori am trăit şi eu asta şi o aud de la atîţia şi prin scrisori şi în conversaţii: poate că am păcătuit şi s-a mîniat Dumnezeu şi nu mai vrea să mă audă. Erezie!

Începusem prin a spune că e important să ţinem minte lucrul ăsta: în momentele grele, cînd, ţinîndu-ne mintea în iad ““ nu ca Siluan ““ nu cunoaştem, nu avem experienţa aia deplină ““ dar cînd mă simt cu musca pe căciulă, cînd îmi simt păcatul meu cît de puţin (”¦) nu e cazul să mă ascund îndărătul unei închipuiri de-ale mele sau să fug după tufişuri ca Adam sau aşa ceva. E vorba să asum ceea ce sunt, oricît de urît, oricît de rău. Pentru că din ceea ce sunt real, păcătosul ăla, păcătoşenia aia, din aia mă scoate Dumnezeu. Şi încercam să zic, pe de o parte e atotputernic şi poate să mă scoată de orişiunde, nu există nicio limită a puterii lui Dumnezeu, pe de altă parte dragostea Lui este nebiruită de oricîtă păcătoşenie. Ba, paradoxal, cu cît sunt mai păcătos, cu atît mai strălucit se arată dragostea atotputerii lui Dumnezeu sau atotputerea dragostei lui Dumnezeu, că tocmai prin aia mă scoate, prin mijloacele pe care păcătoşenia mea le oferă, ca să zicem aşa, lui Dumnezeu. (”¦)

Cînd vorbesc de Dragoste, vorbesc de Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu este atotputernică. Însă nimic nu este, paradoxal, mai vulnerabil decît dragostea. Dacă Dumnezeu n-ar iubi, Dragostea n-ar putea fi rănită şi Dumnezeu n-ar putea fi rănit. Paradoxal, dragostea adevărată, dumnezeiască, este aşa de intensă, “foc mistuitor” îi zice, care mistuieşte nemistuit. De ce nemistuit? Pentru că Dumnezeu este nemuritor. Şi totuşi, în acelaşi timp e, ceea ce numim noi cu limbajul psihologiei, vulnerabilă. În ce sens vulnerabilă, subţire. Dumnezeu se mîhneşte! Şi în ce fel se mîhneşte? Nu se ofensează. Asta-i erezie. Dumnezeu nu cunoaşte manie, ofensă. Nu-l poţi ofensa pe Dumnezeu. Noi, proştii, ne ofensăm că cineva mi-a zis că sunt un porc şi mă ofensez şi mă supăr pe el. Dar uită-te în oglindă, poate nu e prea flatant ce vezi acolo, dar porc nu-i. Aşa că ce avem de ne ofensăm? Avem slăbiciune, avem moarte. Dumnezeu nu are nici slăbiciune, nici moarte. Şi nu se supără. Dar se mîhneşte pentru mine căci, păcătuind, eu mă lipsesc de dragostea Lui şi de tot ce vrea să reverse în mine. Ce vrea să reverse în mine? Exact inversul a ce spunea şarpele: “că Dumnezeu ştie că vom deveni ca Dumnezeu”. Asta este tocmai ce vrea Dumnezeu! Să devin ca Dumnezeu, să devin un dumnezeu! (”¦)”.

Părintele Rafail Noica - fragmente din conferinţa: “Din ce moarte ne-a izbăvit Hristos”, Alba-Iulia, decembrie 2005

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 56 other followers

%d bloggers like this: